La sunetul sirenelor saream pe telefon. De obicei Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta e la curent cu orice catastrofa/crima/accident/moarte.

“Aveti vreo interventie?”, intrebam, scurt, prezentandu-ma.

“Nu avem niciun apel, incercati la Ambulanta”, imi spuneau cei de la centrala. Sunam la Serviciul de Ambulanta si nimic. Probabil un sofer de pe Salvare vroia sa scape mai usor de intersectie ori sa nu mai astepte la semafor, imi spuneam. Inchideam si imi anuntam colegii ca nu s-a intamplat nimic…

“De ce naiba la noi in Cluj nu moare nimeni, nu se sinucide, nu sunt scandaluri“, se auzeau unele voci din redactie.

In asemenea cazuri, presa e o meserie bolnava. Oare am ajuns sa traim din nenorocirile altora? Sa ne castigam banii din lucrurile rele care li se intampla unor persoane printre care traim? Aceste intrebari si le punea si James Nachtwey, unul din cei mai buni si cunoscuti fotografi de razboi din lume. Sa ne facem materialele din catastrofele din viata semenilor nostri, ori sa sarim ca arsi atunci cand doi se taie intr-un bar, dar nu si atunci cand o eleva e premiata la nivel international?

De afara, presa pare lapte si miere. Ce frumos e sa scrii despre ceea ce vezi, cred unii. Multi nu stiu insa ca nu e asa. Iar pentru ca vorbesc acum de categoria “Socant”, generatoare de clickuri si rating ridicat, am sa vin cu un exemplu. In presa iti dezvolti unele simturi, dar renunti, fara sa iti dai seama, la altele. Atat de repede vei fi imun la unele lucruri incat nici nu-ti vei da seama si vei incepe sa gandesti ca si alti colegi, asteptand moartea, crima, catastrofele, dezastrele naturale.

Un om a fost taiat in doua de tren anul trecut. Jurnalistii prezenti la fata locului, calcand pe creieri, intestine si alte organe din corpul omului, notau in carnetele toate detaliile. Fotografii trageau 10 cadre pe secunda. Dupa o ora sau doua, site-urile incepeau sa clocoteasca deja din cauza titlurilor care anuntau evenimente “incredibile”, “socante”. Unii chiar postau aceste poze, fara pic de respect fata de familia si cunoscutii victimei, ce sa mai vorbim de cititori. Vazand toate astea, nu ai cum sa nu revii la vechea intrebare (asta daca ti-a mai ramas cat de cat o bucata de constiinta) si sa te gandesti un minut daca nu cumva, noi din cadrul sistemului, nu traim de pe urma necazurilor anumitor persoane. Iar aceasta intrebare cred ca un singur raspuns are…

Pe de alta parte, se intampla uneori sa iei parte la un scandal, sa asisti la acte de violenta, dar sa nu intervii sau nici macar sa nu incerci sa aplanezi conflictul, din simplul motiv ca “asta nu e treaba ta”. Oare nu luam si noi parte la ceea ce ne inconjoara (citandu-l iar pe Nachtwey)? Indiferent de ce a facut acel om, care, sa zicem, e batut in fata ta in timp ce tu faci poze, gandeste-te ca poate fi mama ta, fratele tau sau copilul tau.

Stiu ca o asemenea mentalitate, ca a mea, nu e bine primita in presa. Daca nu iti place, pleaca, mi-ar spune unii. Eu le-as spune doar ca ar trebui, mai bine, sa-si deschida ei ochii. Mi-e mila uneori vazandu-i bolnavi si avizi dupa moarte, catastrofe, crima.

Iar eu nu plec nicaieri, mi-am gasit refugiul in spatele unor materiale in care descriu povestea unor personaje care merita sa fie cunoscute de publicul de la noi din tara, in mare parte needucat. E vorba de storyurile pozitive (in genul celor de aici, dar tratate jurnalistic) si, credeti-ma, nu are nimeni de pierdut din asta: aduc mai multe clickuri, rating si afisari. Deoarece, in prezent, presa asa se masoara, nu tinandu-se cont de feedback – cate share-uri a avut, cate comentarii, cate critici. Din pacate, la asta nu se uita nimeni, dar pe plan personal eu sunt multumit de micul pas facut: am renuntat la meseria bolnava.

Observatie: am fost intrebat de un coleg de breasla daca o sa refuz maine sa merg la un accident, in caz ca o sa se intample. Ideea nu e ca am renuntat la a mai scrie asa ceva, deoarece ce e eveniment e eveniment si face parte din meseria noastra, trebuie acoperit totul. Insa ce incercam sa subliniez e faptul ca voi renunta la acea gandire proasta, iresponsabila si inumana, de a-mi dori uneori “sa se intample”.

Un nou mare club va fi inaugurat pe 1 noiembrie la Cluj. Acesta va dispune de doua pupitre de mixaj, trei baruri si un sistem multimedia asemanator cu cel din cluburile Space si Privilege din Ibiza. Astfel incepea primul articol despre clubul Midi, publicat in urma cu doi ani in Monitorul de Cluj. Duminica, in 1 noimbrie 2009, clubul implineste doi ani, odata cu aniversarea a zece ani de muzica techno in Romania.

Imi amintesc si acum primele fotografii pe care le-am realizat acolo, care ruleaza si acum in slideshow-urile de pe site-ul lor, sau inregistrarile video care au strans sute de impresii venite din toata tara, dar si din afara. Intre timp, clubul s-a bucurat de prezenta multor DJ-i de renume, printre care Magda, Luciano, Ricardo Villalobos, Sasha, Audiofly, Satoshi Tomiie, Loco Dice, Dubfire, Marco Carola, Tania Vulcano si multi multi altii. Iar asta datorita unor impatimiti ai clubbingului, care au planuit amanunt cu amanunt deschiderea clubului aflat, in prezent, pe locul 57 in lume.

E vorba de trei tineri, Cristi Tomoioaga (cunoscut ca DJ Kid Chriss), Raluca Nicola si Mihai (cunoscut ca DJ Mihigh). Cu ocazia aniversarii clubului am considerat ca e momentul potrivit pentru a da drumul serialului Oamenii care fac lucrurile sa mearga, initiat pe acest blog in urma cu cateva zile, dar despre care aflati doar acum. O campanie menita sa aduca in prim-plan story-uri pozitive intr-o perioada pierduta de sub control, o lume a senzationalului, a politicului si a neglijentei personale.

Voi vorbi, insa, despre Cristi si Raluca, pe Mihai cunoscandu-l mai putin, cu toate ca el a fost cel care mi-a dat primele informatii despre club, inainte de deschiderea sa, fiind si o piesa de baza in trio-ul care alcatuieste managementul Midi.

***

Cristi si Raluca. Poza furata de pe MySpace

Deschiderea unui nou club si ce urma sa ofere el nu a fost de ajuns pentru majoritatea curiosilor stransi pe forumuri, pe chat sau pe la colturi, care-si puneau mereu intrebarea: Al cui e clubul?

Cristi si Raluca nu s-au ascuns niciodata de micile curiozitati ale unora dintre noi, insa au preferat sa nu iasa in fata. El era cunoscut in toata tara ca DJ Kid Chriss. Raluca era cunoscuta mai putin, insa era si este inca o impatimita a muzicii electronice.

Traindu-si viata in cluburi (la propriu), cei doi, alaturi de Mihigh, au decis deschiderea celui mai cool club din Transilvania.

Din fericire, au reusit sa faca mult mai mult: spatiul unic, creat de Sani Stranszki, a devenit locul principal pentru organizarea unor evenimente precum gale fashion sau private party-uri. Pe de alta parte, Midi se afla in topul cluburilor din tara in ce priveste sonorizarea, se situeaza pe locul trei la nivel national si, cum am ai spus, pe 57 in lume.

In 2007, locatia din spatele fabricii de bere Ursus din Cluj-Napoca, unde avea sa fie “desenat” Midi, nu era decat o incapere goala. Mare, de un alb imaculat.

Raluca

Prima tangenta cu ea am avut-o dupa o experienta destul de… ciudata. Dupa party-ul de deschidere, am postat pe internet primele filmulete din Midi, care au fost vizualizate de sora sa, Patricia. Fiind in Londra, a putut urmari marele eveniment doar online. Imediat dupa aceea mi-a facut cunostinta cu Raluca, ulterior organizandu-se o noua petrecere.

Cu toate ca traim intr-o lume in care imaginea unui patron/manager/sef o asociem unui animal cu colti, realitatea mi-a confirmat ca nu e mereu asa, Raluca fiind o persoana deschisa la tot ce e nou, dornica de comunicare si foarte atenta la detalii.

Mai mult decat atat, e inconjurata tot timpul de prieteni, insa fara a fi in centrul atentiei. Desi as putea spune ca e (si) clubul ei, Raluca nu si-a delimitat o zona fata de altii, un birou inconjurat de sticla fumurie, de unde sa priveasca desfasurarea lucrurilor. Cu multe pe cap, niciodata nu a uitat sa se mai si distreze, de multe ori regasindu-se pe ringul de dans sau pierduta prin multime.

Cristi

Un tanar Sven Vath al meleagurilor noastre, Kid Chriss nu a stat niciun moment deoparte, in prezent mixand in clubul pe care il detine. Initial, warm-up-ul era oferit de alti DJ-i invitati, insa Cristi (cat si Mihigh) au ales sa mixeze chiar ei, primul fiind chiar DJ cu experienta si cu un renume pe plan national.

El nu s-a limitat doar la atat, fiind si persoana care se ocupa de promovarea localului. Trimitea mail-uri, dadea telefoane, raspundea la intrebari. Pe de alta parte, Cristi mergea si la aeroport, pentru a-i intampina pe marii DJ-i care aveau sa mixeze in clubul clujean.

Kid Chriss e un tanar serios atunci cand isi face treaba, afirmatie sustinuta si de faptul ca, atunci cand e la pupitru, foarte rar il vezi zambind. In rest, insa, parca nimeni nu-i mai poate dezlipi zambetul de pe fata. Nu am mai mers in club de foarte multa vreme, insa ori de cate ori o faceam Cristi nu ma ignora niciodata, oprindu-se pentru cateva secunde pentru a ma saluta.

***

In concluzie, Cristi si Raluca sunt doi tineri respectuosi, cu simtul umorului si mereu atenti cu cei din jur. Niste manageri care nu tin cont doar de calitatea serviciilor oferite, ci si de cei care beneficiaza de ele. Se numara printe Oamenii care fac lucrurile sa mearga.

Primul filmulet filmat in club. Happy birthday Club Midi!

Povestea, vazute prin ochii autorului, face parte din serialul Oamenii care fac lucrurile sa mearga, o campanie menita sa aduca in prim-plan story-uri pozitive intr-o perioada pierduta de sub control, o lume a senzationalului, a politicului si a neglijentei personale.