Terasele devin parca neincapatoare si pline de viata. Eu nu asociez activitatea, optimismul si nebunia de pe strazile orasului cu sosirea verii si a vremii perfecte, ci cu TIFF. Traiesc aceleasi sentimente, dar parca tot mai puternice, de la editia a cincea a festivalului (a doua vara de cand sunt in Cluj) si iata ca am ajuns deja, in acest an, la a zecea.

Filme, voie buna, oameni primitori. Festivalul asta scoate, parca, tot ce e mai bun din noi: in primul rand bucuria si fericirea de care dam dovada in perioada evenimentului, dar mai ales deschiderea fata de turisti straini sau conationali. Deoarece astfel ne diferentiem noi, din acest oras, fata de cei din alte orase ale tarii: prin sufletul cald si primitor. Iar TIFF-ul nu este decat scanteia care ne face sa ne dam arama pe fata. Sa zambim, zece zile pe an, cu gura pana la urechi, sa ne deschidem bratele largi, sa ne intalnim toti prietenii si sa inflorim odata cu vara.

Nu-mi pasa ca unii contesta multe aspecte ale festivalului sau unele legate de organizatori. Nu-mi pasa ca unii nu plac deloc festivalul asta, mai mult din cauza unor proprii frustrari. TIFF e un festival pentru oamenii care, in sinea lor, sunt deschisi si optimisti. Pentru cei care stiu sa zambeasca. Pentru cei care TIFF nu e un ceva, un lucru. Pentru ca the best things in life aren’t things.