Cand ti-ai pus ultima data intrebarea care e formatia ta preferata? Sau piesa ta preferata. Cred ca in ziua de azi e imposibil sa dai un singur raspuns si, mai ales, sa dai acelasi raspuns peste un an. Imi amintesc ca tatal meu adora trupa Phoenix. O adora in tinerete, o adora cand m-am nascut si o adora si acum. De altele am auzit foarte putine de la el…

Noi, insa, am trecut prin versurile compuse de trupele adolescentei, apoi de ritmurile cluburilor, diverse stiluri muzicale iar acum intregi playlisturi. Noi preferam aproape tot ce suna bine sau are anumite versuri in anumite stari in care suntem. Eu am faut o selectie a melodiilor/artistilor preferati in cinci minute. Am gasit noua (si as mai gasi o groaza). Asta acum, insa nu stiu ce selectie as face peste doua luni, de exemplu. Motivele variaza: traim intr-o epoca a internetului, unde descoperim ceea ce n-am fi descoperit altfel nici la clasicul radio. Putem sa punem piesa la bookmarks, daca e un link, sa o downloadam ori sa ii dam share pe dierse conturi de retele sociale. Am trecut de mult de vremea in care aveam o viata limitata din punct de vedere muzical/auditiv. Dar oare reusim sa apreciem la fel de mult ce ne place cum o faceau ai nostri in acele vremuri?

Tu ai reusit sa mergi mai departe, din copilarie sau cel putin din ultimii ani cu aceeasi piesa, acelasi artist, aceeasi formatie? Sa astepti concertul formatiei preferate o viata?

Iata preferatele mele din ultima perioada: (more…)

Dub Fx (Benjamin Stanford) e un street performer din Australia. Toata lumea a auzit de el si il apreciaza pentru modul in care isi compune piesele. Putini se opresc, insa, sa priveasca modul in care isi alege cuvintele. Chiar daca unele piese ale sale sunt triste, ele inspira si emana optimism.

Ascult o piesa de-a sa non stop, de circa o saptamana. Spre redactie, dinspre redactie, pe strada, in localuri. E simpla si spune lucrurilor pe nume. E sincera. You can love me or not, but either way i got sunrise looking in my eyes :)

PS: Da, aseara am cantat in Funky Bar cu Mara “I’m a bitch, i’m a lover” :)

In liceu eram fascinat de Eminem. Cumparam revistele Bravo si Popcorn, in asteptarea unui nou poster cu el. Nu ascultam hip-hop sau rap prea des, dar imi placea Eminem. Nu stiu de ce, probabil pentru ca eram un adolescent ca multi altii, iar Slim Shady era atunci un trend. Un Michael Jackson al generatiei messenger.

In cateva luni am umplut peretii cu postere. Ba chiar am realizat un material grafic cu numele sau, iar pe unul dintre pereti am lipit un altul, facut de mana, cu ajutorul a doua pixuri colorate. Camera era flancată cu imaginea sa, chiar si unul din dulapuri avand lipit, pe interior, o poza a sa.

Invatam versurile melodiilor sale pe de rost si le fredonam in ore, acasa sau la petreceri, iar cand aparuse filmul 8 Mile nu m-am mai dezlipit de monitor pentru cateva zile.

Nu m-am declarat un fan infocat si nu sunt nici acum. Imi placeau doar versurile sale, modul in care rostea cuvintele si timiditatea de care dadea dovada in viata de zi cu zi.

Au trecut atatia ani de atunci si am uitat camera decorata cu postere. Am uitat si versurile, subiectul filmului si cat de mult imi placea sa desenez. Dar nu am uitat sentimentul pe care il simt atunci cand ascult, in liniste, o piesa a sa. Am ascultat cea mai noua piesa a lui. Mi-am reamintit totul si parca-mi doresc din nou in camera mea. Ascultati-o, merita, va garantez ca veti vrea si voi o camera ca a mea.