La sunetul sirenelor saream pe telefon. De obicei Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta e la curent cu orice catastrofa/crima/accident/moarte.

“Aveti vreo interventie?”, intrebam, scurt, prezentandu-ma.

“Nu avem niciun apel, incercati la Ambulanta”, imi spuneau cei de la centrala. Sunam la Serviciul de Ambulanta si nimic. Probabil un sofer de pe Salvare vroia sa scape mai usor de intersectie ori sa nu mai astepte la semafor, imi spuneam. Inchideam si imi anuntam colegii ca nu s-a intamplat nimic…

“De ce naiba la noi in Cluj nu moare nimeni, nu se sinucide, nu sunt scandaluri“, se auzeau unele voci din redactie.

In asemenea cazuri, presa e o meserie bolnava. Oare am ajuns sa traim din nenorocirile altora? Sa ne castigam banii din lucrurile rele care li se intampla unor persoane printre care traim? Aceste intrebari si le punea si James Nachtwey, unul din cei mai buni si cunoscuti fotografi de razboi din lume. Sa ne facem materialele din catastrofele din viata semenilor nostri, ori sa sarim ca arsi atunci cand doi se taie intr-un bar, dar nu si atunci cand o eleva e premiata la nivel international?

De afara, presa pare lapte si miere. Ce frumos e sa scrii despre ceea ce vezi, cred unii. Multi nu stiu insa ca nu e asa. Iar pentru ca vorbesc acum de categoria “Socant”, generatoare de clickuri si rating ridicat, am sa vin cu un exemplu. In presa iti dezvolti unele simturi, dar renunti, fara sa iti dai seama, la altele. Atat de repede vei fi imun la unele lucruri incat nici nu-ti vei da seama si vei incepe sa gandesti ca si alti colegi, asteptand moartea, crima, catastrofele, dezastrele naturale.

Un om a fost taiat in doua de tren anul trecut. Jurnalistii prezenti la fata locului, calcand pe creieri, intestine si alte organe din corpul omului, notau in carnetele toate detaliile. Fotografii trageau 10 cadre pe secunda. Dupa o ora sau doua, site-urile incepeau sa clocoteasca deja din cauza titlurilor care anuntau evenimente “incredibile”, “socante”. Unii chiar postau aceste poze, fara pic de respect fata de familia si cunoscutii victimei, ce sa mai vorbim de cititori. Vazand toate astea, nu ai cum sa nu revii la vechea intrebare (asta daca ti-a mai ramas cat de cat o bucata de constiinta) si sa te gandesti un minut daca nu cumva, noi din cadrul sistemului, nu traim de pe urma necazurilor anumitor persoane. Iar aceasta intrebare cred ca un singur raspuns are…

Pe de alta parte, se intampla uneori sa iei parte la un scandal, sa asisti la acte de violenta, dar sa nu intervii sau nici macar sa nu incerci sa aplanezi conflictul, din simplul motiv ca “asta nu e treaba ta”. Oare nu luam si noi parte la ceea ce ne inconjoara (citandu-l iar pe Nachtwey)? Indiferent de ce a facut acel om, care, sa zicem, e batut in fata ta in timp ce tu faci poze, gandeste-te ca poate fi mama ta, fratele tau sau copilul tau.

Stiu ca o asemenea mentalitate, ca a mea, nu e bine primita in presa. Daca nu iti place, pleaca, mi-ar spune unii. Eu le-as spune doar ca ar trebui, mai bine, sa-si deschida ei ochii. Mi-e mila uneori vazandu-i bolnavi si avizi dupa moarte, catastrofe, crima.

Iar eu nu plec nicaieri, mi-am gasit refugiul in spatele unor materiale in care descriu povestea unor personaje care merita sa fie cunoscute de publicul de la noi din tara, in mare parte needucat. E vorba de storyurile pozitive (in genul celor de aici, dar tratate jurnalistic) si, credeti-ma, nu are nimeni de pierdut din asta: aduc mai multe clickuri, rating si afisari. Deoarece, in prezent, presa asa se masoara, nu tinandu-se cont de feedback – cate share-uri a avut, cate comentarii, cate critici. Din pacate, la asta nu se uita nimeni, dar pe plan personal eu sunt multumit de micul pas facut: am renuntat la meseria bolnava.

Observatie: am fost intrebat de un coleg de breasla daca o sa refuz maine sa merg la un accident, in caz ca o sa se intample. Ideea nu e ca am renuntat la a mai scrie asa ceva, deoarece ce e eveniment e eveniment si face parte din meseria noastra, trebuie acoperit totul. Insa ce incercam sa subliniez e faptul ca voi renunta la acea gandire proasta, iresponsabila si inumana, de a-mi dori uneori “sa se intample”.

Fotografii: David Sugár

Meseria de controlor de trafic aerian este cea mai stresantă şi solicitantă slujbă din lume. Avioanele care zguduie oraşul la fiecare aterizare şi decolare sunt ghidate în siguranţă, peste miile de suflete aflate la sol, de o echipă de oameni bine antrenaţi.

Urmăreşte un fotoreportaj din turnul de control

Vorbesc limba engleză la perfecţie, au cunoştinţe de matematică, sunt antrenaţi să reziste la stres, dirijează cu precizie unele dintre cele mai mari mijloace autonome de transport călători şi sunt nevoiţi ca anual să participe la cursuri de perfecţionare ori să se antreneze în simulatoare. Sunt controlorii de trafic.

Ei sunt primii care suflă uşuraţi de fiecare dată când un avion aterizează în condiţii de siguranţă. Mai mult, ştiu tot ce zboară la mii de metri altitudine, deasupra Clujului şi a României, de la avioane militare până la cel mai mare avion de călători la nivel mondial, Airbus A380. Sunt responsabili de buna decolare şi aterizare a fiecărui avion, iar tot ei sunt „preşedintele” în cazul în care o aeronavă este deturnată.

Program de lucru: 12 ore pe zi

Controlorii de trafic lucrează 12 ore pe zi şi de ei depinde siguranţa pasagerilor, motiv pentru care „stăpânii” văzduhului lucrează două ore la „microfon”, dirijând traficul, două la coordonare şi două ore asistând la ceea ce se întâmplă. „Turele sunt de la orele 7.00 la 19.00, cea de zi, şi de la 19.00 la 7.00, cea de noapte. Tot timpul, între două ture, controlorii au două zile libere”, ne-a explicat Gelu Suliţeanu, managerul Romatsa (Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian) Cluj.

De asemenea, controlorii se împart în două categorii: cei care ghidează aeronavele pe radar, la Approach Control Unit, şi cei care le ghidează la aterizare şi decolare, la Tower Control Unit, respectiv turnul de control.

Raza de acţiune şi de control a turnului este de până la 4.000 de metri, iar tot ce zboară deasupra acestei înălţimi este dirijat de centrul regional de control, aflat la Bucureşti.

Cristian Pop, care-şi desfăşoară activitatea la Approach Control Unit, sala în care se află radarele, consideră că acest job îi menţine mereu în stare bună sănătatea mentală. „Te simţi responsabil, tu eşti, în primul rând, cel care oferi siguranţă persoanelor care urcă într-un avion”, ne-a spus controlorul.

Momente de satisfacţie apar mereu. „Îmi amintesc clipele în care am ajutat o aeronavă să ajungă la sol în condiţii mai grele. După ce avionul a aterizat, pilotul mi-a transmis mulţumiri”, ne-a povestit Cristian Pop.

Cea mai stresantă slujbă din lume

În Cluj-Napoca există 24 de controlori de trafic aerian, cărora li se mai adaugă alţi trei aflaţi în pregătire. Persoane bine antrenate, cu o atenţie dezvoltată peste medie, controlorii trebuie să aibă obligatoriu o viteză de reacţie deosebită. E nevoie de toate aceste calităţi deoarece slujba lor este considerată ca fiind cea mai stresantă din lume. Examenul de admitere constă într-un test psihic eliminatoriu şi examene online la limba română, limba engleză, matematică şi geografie. Acestea sunt susţinute pe internet şi se corectează la Bruxelles, la Eurocontrol, autoritatea căreia îi sunt subordonaţi toţi controlorii de trafic aerian din Europa.

Potrivit unui studiu american, cea mai stresantă meserie din lume e cea de controlor de trafic aerian, pe locul doi clasându-se cea de dispecer la serviciul telefonic de urgenţă. La nivel naţional, meseria de controlor de trafic aerian se clasează pe acelaşi loc, conform unei analize a Barnett McCall Recruitment.

„Jobul acesta te solicită, trebuie să fii echilibrat, fiindcă altfel clachezi”, ne-a explicat Gelu Suliţeanu. Cel mai vechi controlor de trafic din România, clujeanul Cornel Bădescu (60 de ani), consideră că pe aceste posturi ajung doar cei care într-adevăr fac faţă unei asemenea slujbe. „E o meserie pe care o faci dacă eşti stăpân pe tine”, susţine el. Fiul său, Tudor Bădescu, este, de asemenea, controlor de trafic aerian. Cunoaşte fiecare indicator de pe ecran pe de rost şi aliniază aeronavele care se îndreaptă spre Cluj cu mare îndemânare. La prima vedere, tânărul pare îndrăgostit de meseria sa. „E o meserie în care nicio zi nu seamănă cu alta”, susţine acesta.

Obligaţiile con tro lorilor sunt de a infor ma mereu piloţii cu privire la evoluţia altor aeronave aflate în zona de responsabilitate, date meteo, procedurile de aterizare şi decolare ori eventualele restricţii de zbor. Conversaţiile acestora cu piloţii, alţi controlori de trafic sau personalul autorizat se desfăşoară exclusiv în limba engleză.

Alexandra, mezina „turnului”

Alexandra Parfenie (foto) are 23 de ani şi este cea mai tânără din breasla controlorilor de trafic aerian clujeni. Ea a urmat Şcoala de Aviaţie din SUA. „E o provocare pentru mine.

Nu mi-am propus să fac asta de la bun început, aşa cum au ales alţii să o facă, însă am intrat în Aviaţie şi astfel s-a întâmplat să urmez acest drum. Nu mi se pare dificil, e ca orice alt job”, ne-a spus tânăra. „Alexandra se descurcă foarte bine. Într-adevăr, ea este mezina echipei noastre”, a precizat Gelu Suliţeanu, managerul Romatsa Cluj.

Cel mai vechi în branşă, din România

Cornel Bădescu (foto) a început specializarea în acest domeniu în anii ‘70, pe când în oraşul de pe Someş se construia primul turn de control din regiune, cel al Aeroportului Internaţional din Cluj-Napoca. Are 60 de ani şi pare că nimic nu-l poate îndepărta de această meserie.

E cel mai vechi din breaslă, la nivel naţional, şi cu toate că nu mai „dirijează” efectiv avioane, acesta nu se poate desprinde de domeniul în care şi-a trăit o mare parte din viaţă. „În 1971 am început specializarea în acest domeniu, la Şcoala Superioară de Aviaţie din Bucureşti, iar un an mai târziu am devenit controlor de trafic aerian la turnul de control din Cluj-Napoca”, ne-a povestit clujeanul.

În prezent, el este profesor pentru noile generaţii, pentru tinerii care îşi doresc o slujbă în turnul de control. La Romatsa (Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian) Cluj, Bădescu „stresează” candidaţii peste limită, pentru ca aceştia să fie obişnuiţi cu această muncă atunci când ajung să o practice.

Clujeanul este, de asemenea, coordonatorul simulărilor organizate la centrul din Cluj-Napoca, unde controlorii de trafic aerian participă anual pentru a-şi reînnoi licenţa ori pentru a fi pregătiţi în luarea deciziilor indiferent de situaţiile care pot avea loc în zbor ori pe aeroporturi.

„Picanterii” din viaţa unui controlor

Iuliu Dârjan, în prezent supervizer la turnul de control al Aeroportului Internaţional din Cluj-Napoca, îşi aminteşte faptul că, în urmă cu câţiva ani, a observat pe radar cum un avion de vânătoare al NATO s-a apropiat în zbor de o altă aeronavă. Totul a avut loc la o altitudine foarte mare, unde un avion de vânătoare a interceptat o aeronavă pentru alimentare.

Nici Cornel Bădescu nu a scăpat de asemenea amintiri. „În urmă cu mai mulţi ani, un avion care a intrat în ţară a raportat că o pasăre le-a spart parbrizul. Ne‑am mirat cu toţii, deoarece ei se aflau la 6.000 de metri, iar acolo nu există păsări. În cele din urmă am înţeles că fenomenul se numeşte «military chicken«. Pasărea a fost ridicată, practic, de curenţii de aer. Avionul a ajuns la sol în siguranţă”, ne-a povestit acesta.

Un alt moment „picant” s-a petrecut în anii ‘90, când pompierii au fost alertaţi în momentul în care un pilot a anunţat turnul de control că trenul de aterizare al avionului pe care îl pilota nu a coborât. În cele din urmă, totul s-a dovedit a fi o eroare a indicatoarelor de bord.

40 de avioane vin şi pleacă zilnic de pe Aeroportul Internaţional din Cluj-Napoca.

Articol publicat in ziarul Adevarul. Vedeti aici mai multe articole publicate in presa scrisa si online de Radu Neag

Se spune ca, ironic, Nicolae al II-lea, ultimul tar al Rusiei si var cu Regina Maria, ar fi spus: „Romania nu este o tara, este o meserie“. Implicit, o meserie nu poate fi numita astfel daca nu este practicata de cel putin o persoana. In cazul tarii noastre, meseria este practicata de milioane de romani. Iar asta o vedem de la primul contact cu cei ce ne inconjoara, direct sau indirect, din magazine si pana in buletinele de stiri… Adevarul e ca se fura. Pe sub mana, pe usa din spate, sau, cel mai mult in ultimul timp, pe fata.

Inca din timpul in care am invatat sa merg singur la magazin sa-mi cumpar… bomboane, cativa dintre “prietenii” mei stiau foarte bine cum sa-si faca rost de dulciuri, guma de mestecat sau fructe fara a scoate vreun ban din buzunar. Era foarte simplu, cat timp eu trimiteam vanzatoarea dupa bomboane in spatele tejghelei sau la raftul din spate, “prietenii” mei isi umpleau buzunarele cu tot ce apucau.

Traim cu hotia in sange. Ne mintim zi de zi ca nu suntem asa si ca asta se poate schimba. Dar e total gresit…

Mai tarziu, pe cand ajunsesem la liceu, unul dintre cei mai buni prieteni era in postura “prietenilor” din copilarie. De aceasta data, insa, fura tigari. Am incercat sa il opresc, sa ii spun ca daca nu are bani nu e neaparat nevoie sa fumeze, insa pentru ca “era la moda” continua sa o faca. La fel ca si in copilarie, asistam la fiecare act iresponsabil pe care il facea. Cat timp eu imi cumparam cornuri (cat de dor mi-e de ele), in pauza mare, vanzatoarea fiind nevoita sa se deplaseze in camera alaturata, de pe tejghea disparea un pachet de tigari, iar de multe ori doua…

Cei care cred ca Romania se poate schimba iar gandirile se pot modifica, se insala amarnic. Instinctele tuturor duc spre lucruri care ne-au transformat intr-o ceata de hoti, parveniti si mincinosi. Astia suntem, astfel traim.

Am schimbat prefixul, am schimbat orasul, am inceput facultatea. Cel mai tare a durut cand mi-am deschis ochii. In copilarie si in liceu toate acestea pareau o gluma. Sa fure un amic o guma, sa fure un coleg un pachet de tigari, sa faca toate astea zi de zi iar in cele din urma sa radem… Acum, insa, realitatea doare. Si nu o spun pentru ca o simt eu, ci pentru ca o natie intreaga este mintita in fata, furata pe fata. Ii vedem la televizor cum sfideaza legi, oameni, gandiri. Zambesc rosu, galben si portocaliu.

Usa din dos nu a existat niciodata. Era doar o perioada in care am invatat sa furam. Sa pui mana pe ce nu e al tau fara ca altul sa te vada. Ne-am perfectionat intr-atat de mult incat, astazi, se fura pe fata. Acesti ultimi 20 de ani ne-au demonstrat asta. Ne mintim cu vorbe precum: suntem oameni sinceri, avem personalitate puternica, noi suntem corecti, ne iubim semenii. Prostii. Suntem o tara de meseriasi, care avem o singura slujba: meseria de roman. O practicam de cand ne nastem si o vor practica, la fel, si copiii nostri.