In lumea imaginilor
Aceasta postare nu e despre ce am realizat, ci despre ce imi place sa fac. Deoarece nu sunt fotograf, ci doar o persoana cu aparat de fotografiat care iubeste fotografia.
Lumea fotografiilor si a fotografilor nu are nevoie de prea multe cuvinte, ci de lumina buna, un aparat mai mult sau mai putin performant, idei, inspiratie si multa, foarte multa voie buna.
De cand lucrez in presa am invatat ca o poza expresiva, care spune o poveste, are nevoie de un element uman. Un personaj intr-o fotografie, facand ceva, poate spune o poveste fara a mai fi nevoie de un articol. Dar nici despre partea teoretica nu e vorba in aceasta postare. E vorba despre entuziasm. De respect, de sentimente, de a starni o emotie sau nu printr-o fotografie.
Am mentionat de elementul uman deoarece prefer sa fotografiez oameni. Rareori ma aventurez sa surprind ceva static, neinsufletit, dar chiar si atunci o fac pentru ca acel lucru transmite un sentiment de bine in general (vezi albumul Clujul noaptea iarna). Asadar, iubesc portretele si stilul news photo sau fotografiile-eveniment.
Prin fotografiile-eveniment vad acele capturi surprinse in momentul potrivit, cadre pe care nu mai ai sansa sa le surprinzi inca o data. Practic, acele poze in care surprinzi verbul, actiunea, asa cum foarte frumos explica fotojurnalistul Mark Hancock. Asemenea imagini sunt “scoase” nu de fotografi, ci de fotoreporteri. Doar ei stiu sa vada cel mai bine verbul, actiunea care trebuie surprinsa. Hancock da un exemplu cum mai simplu nu exista, pentru a intelege cel mai usor ce inseamna surprinderea verbului intr-o fotografie-eveniment: The girl hits (or misses) the ball. There are no other options. The girl is easy to photograph. The ball is easy to photograph. The verb is the hard part. (un album in care gasiti asemenea fotografii)
In cazul portretelor e vorba de surprinderea sentimentelor de pe fata unui om. Eu unul prefer sa surprind doar zambete. Si inca nu am cerut niciunei persoane pe care am fotografiat-o sa zambeasca. Nici macar sa se urce in copac. Nici sa stea pe burta. Imi place ca totul sa fie cat mai natural, sa ne plimbam, sa ne oprim in cate o locatie, sa bem o cafea. Sa las persoana sa se deschida. E exact la fel ca atunci cand iei un interviu: incepi cu intrebari mai usurele, iar apoi incet mergi acolo unde vrei sa ajungi. Imi place sa ma port natural, pentru ca si persoana pe care o fotografiez sa se poarte natural. In fotografii vreau sa te surprind asa cum esti, dar cum mai poti fi tu daca eu iti impun o anumita pozitie? Tu stai cum vrei, unghiul mi-l caut eu, ii spuneam unei prietene.
Apropo de natural, mi-am instalat Photoshopul doar pentru a retusa un mic cos ori un fir de rimel cazut de pe gene pe fata. Urasc pozele facute unor oameni frumosi, bagate in calculator si plasticate in Photoshop. Urasc luminile artificiale venite din toate partile. Urasc modificarile, ador naturalul. O raza de soare care intra in obiectiv, o umbra a unui copac pe fata unei fete… (un album in care gasiti asemenea fotografii)
Fotografiile trebuie sa fie simple. Ca oamenii. Sa privesti un album foto cu oameni frumosi care sa te linisteasca, ori de care sa te indragostesti. Sa deschizi o fotografie de la un protest care sa iti spuna totul despre nemultumirile celor prezenti sau, in cazul meu, sa te uiti la ultimele portrete realizate si sa iti spui, dupa ce le vezi si revezi, ca nu crezi ca ai avea cum sa le refaci mai bine daca ar fi cazul. Fotografiile trebuie sa te rascoleasca. Sa te bucuri, sa emani de fericire, ori sa te intristezi. Depinde ce poze iti palce sa privesti. Ori sa fotografiezi.
Va astept pe fotoblog si va invit sa dati like si paginii mele foto de pe Facebook.
