In presa, se intampla deseori ca deciziile sa le iei in fractiuni de secunde. Un jurnalist e obligat sa stie cand un subiect este de interes ori ba. In unele cazuri, cand ai timp sa intorci capul in stanga si in dreapta, intre cele doua miscari ai timp sa te gandesti la consecinte. Cand intervine constiinta si totul se bazeaza pe ea, consecintele ar putea avea urmari la care nu te asteptai inainte. Constiinta unui jurnalist include experienta, profesionalism, rapiditate, sinceritate, obiectivitate. Nu e sentimentul acela de tristete dupa ce, ca elev, ai luat o nota mica la scoala. Nici cel pe care il ai daca nota ta e mare.

Ce e, de fapt, constiinta? In presa, e unicul sentiment care ne ajuta si ne indeamna sa ne coordonam pasii, miscarile, sa luam deciziile care stau in spatele titlurilor din ziare ori a postarilor de pe blog.

Tibi Farcas ma indemna mereu sa imi urmez constiinta. Nu stiu cum sa o controlez si nu stiam nici atunci, dar o urmam.

Mihnea Maruta vorbeste intr-un interviu, printre altele, despre constiinta. Iata si doua citate:

(…) primeşti un telefon în care ţi se spune să nu-l ataci pe candidatul X. Ce faci? Dacă eşti redactor-şef, ai trei variante: asculţi, ca să-ţi păstrezi jobul, sau pentru că te gândeşti că în alte locuri e mai rău sau că “trece şi asta, e un compromis minor”, demisionezi sau faci mai departe cum îţi dictează conştiinţa.

Prefer să rămân şomer decât să mă angajez doar de dragul angajării; nu mai am nimic de pierdut decât conştiinţa.

Ne ghidam atat de mult dupa acest sentiment, iar deciziile noastre sunt afectate atat de tare de aceasta senzatie. Ce inseamna, insa, constiinta? Ce facem cu ea in presa? Ne face bine ori ne face rau?