La sunetul sirenelor saream pe telefon. De obicei Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta e la curent cu orice catastrofa/crima/accident/moarte.

“Aveti vreo interventie?”, intrebam, scurt, prezentandu-ma.

“Nu avem niciun apel, incercati la Ambulanta”, imi spuneau cei de la centrala. Sunam la Serviciul de Ambulanta si nimic. Probabil un sofer de pe Salvare vroia sa scape mai usor de intersectie ori sa nu mai astepte la semafor, imi spuneam. Inchideam si imi anuntam colegii ca nu s-a intamplat nimic…

“De ce naiba la noi in Cluj nu moare nimeni, nu se sinucide, nu sunt scandaluri“, se auzeau unele voci din redactie.

In asemenea cazuri, presa e o meserie bolnava. Oare am ajuns sa traim din nenorocirile altora? Sa ne castigam banii din lucrurile rele care li se intampla unor persoane printre care traim? Aceste intrebari si le punea si James Nachtwey, unul din cei mai buni si cunoscuti fotografi de razboi din lume. Sa ne facem materialele din catastrofele din viata semenilor nostri, ori sa sarim ca arsi atunci cand doi se taie intr-un bar, dar nu si atunci cand o eleva e premiata la nivel international?

De afara, presa pare lapte si miere. Ce frumos e sa scrii despre ceea ce vezi, cred unii. Multi nu stiu insa ca nu e asa. Iar pentru ca vorbesc acum de categoria “Socant”, generatoare de clickuri si rating ridicat, am sa vin cu un exemplu. In presa iti dezvolti unele simturi, dar renunti, fara sa iti dai seama, la altele. Atat de repede vei fi imun la unele lucruri incat nici nu-ti vei da seama si vei incepe sa gandesti ca si alti colegi, asteptand moartea, crima, catastrofele, dezastrele naturale.

Un om a fost taiat in doua de tren anul trecut. Jurnalistii prezenti la fata locului, calcand pe creieri, intestine si alte organe din corpul omului, notau in carnetele toate detaliile. Fotografii trageau 10 cadre pe secunda. Dupa o ora sau doua, site-urile incepeau sa clocoteasca deja din cauza titlurilor care anuntau evenimente “incredibile”, “socante”. Unii chiar postau aceste poze, fara pic de respect fata de familia si cunoscutii victimei, ce sa mai vorbim de cititori. Vazand toate astea, nu ai cum sa nu revii la vechea intrebare (asta daca ti-a mai ramas cat de cat o bucata de constiinta) si sa te gandesti un minut daca nu cumva, noi din cadrul sistemului, nu traim de pe urma necazurilor anumitor persoane. Iar aceasta intrebare cred ca un singur raspuns are…

Pe de alta parte, se intampla uneori sa iei parte la un scandal, sa asisti la acte de violenta, dar sa nu intervii sau nici macar sa nu incerci sa aplanezi conflictul, din simplul motiv ca “asta nu e treaba ta”. Oare nu luam si noi parte la ceea ce ne inconjoara (citandu-l iar pe Nachtwey)? Indiferent de ce a facut acel om, care, sa zicem, e batut in fata ta in timp ce tu faci poze, gandeste-te ca poate fi mama ta, fratele tau sau copilul tau.

Stiu ca o asemenea mentalitate, ca a mea, nu e bine primita in presa. Daca nu iti place, pleaca, mi-ar spune unii. Eu le-as spune doar ca ar trebui, mai bine, sa-si deschida ei ochii. Mi-e mila uneori vazandu-i bolnavi si avizi dupa moarte, catastrofe, crima.

Iar eu nu plec nicaieri, mi-am gasit refugiul in spatele unor materiale in care descriu povestea unor personaje care merita sa fie cunoscute de publicul de la noi din tara, in mare parte needucat. E vorba de storyurile pozitive (in genul celor de aici, dar tratate jurnalistic) si, credeti-ma, nu are nimeni de pierdut din asta: aduc mai multe clickuri, rating si afisari. Deoarece, in prezent, presa asa se masoara, nu tinandu-se cont de feedback – cate share-uri a avut, cate comentarii, cate critici. Din pacate, la asta nu se uita nimeni, dar pe plan personal eu sunt multumit de micul pas facut: am renuntat la meseria bolnava.

Observatie: am fost intrebat de un coleg de breasla daca o sa refuz maine sa merg la un accident, in caz ca o sa se intample. Ideea nu e ca am renuntat la a mai scrie asa ceva, deoarece ce e eveniment e eveniment si face parte din meseria noastra, trebuie acoperit totul. Insa ce incercam sa subliniez e faptul ca voi renunta la acea gandire proasta, iresponsabila si inumana, de a-mi dori uneori “sa se intample”.