Știți care este inima tuturor vârstelor? Copilăria. Dar copilăria e un paradox, trecând dincolo de joacă, zâmbete și chicoteli.

Nu înseamnă doar cei mai frumosi și mai “liberi” ani, ci și o perioadă din viața fiecăruia în care exteriorizarea sentimentelor și a modului de gândire se face în cel mai sincer mod posibil, iar asta involuntar.

Brâncuși spunea că murim atunci când încetăm să mai fim copii. Amintește-ți când erai copil – totul era posibil. Când îți aruncai pe spate o pătură și te credeai Superman, ori când împreună cu prietenii tăi vă confecționați “inele” din frunze și vă credeați Captain Planet & co., salvând lumea. Când te urcai într-un copac fără să îți fie teamă că ai putea cădea. O făceai pur și simplu. Ori de câte ori aveai o idee care ți se părea genială în acel moment, o puneai în aplicare fără să eziți, deoarece aveai încredere că poate fi înfăptuită.

Ai devenit adult cu timpul, iar lucrurile par să stea puțin diferit: când nu reușești ce îți propui, orice lucru mărunt sau important, îți spui că niciodată n-ai să reușești. Când ai o idee bună eziți și mai apoi te răzgândești, deoarece nu mai ai increderea necesară și concluzionezi greșit că poate nu e atât de bună. La fel și atunci când vrei să pornești o afacere, renunți de teama că poate nu o să meargă sau nu e atât de ușor precum pare.

Când ai o idee genială care poate schimba lumea renunți din nou, iar când afli că altcineva a reușit, te intrebi ce vă deosebește. Faptul ca el a făcut ce a gandit, ce a simțit și a crezut în propria persoană.

De ce nu poți fi și tu așa? Gândește-te că încă ești copil. Daca ai fi copil, ai pune în aplicare orice idee bună ți-ar trece prin cap, asumându-ți orice greutăți și orice riscuri? Niciodată nu e prea tarziu, atâta timp cât nu încetezi să fii copil. Ai nevoie doar de o idee și de curajul de a o pune în aplicare. Amintește-ți de tine când erai la propriu un copil.

Editorial publicat in revista 24Fun. Vezi si celelalte articole

Cineva m-a intrebat oare cum se “lipesc” acum copiii in scoala generala? Tot cu o prietena dezbateam faptul ca, parca, toata lumea e intr-o relatie, in ziua de azi, in jurul nostru. Doua mici amanunte care mi-au amintit de cum a fost prima mea “prietenie”.

Play inainte de a citi:

La circa un kilometru de casa mea, dar pe aceeasi strada, veneau in fiecare vara doua fete frumoase. Aveau cam cu un an mai mult decat mine. Eu eram la sfarsitul clasei a cincea sau a sasea, intr-o vara torida cand, intors de la scaldat cu prietenii, le vad cum isi descarca bagajele din masina tatalui lor, care le-a adus la bunici. Am fugit repede acasa, m-am schimbat, am mancat repede ceva si am iesit “dinsus”, cum ii spuneam noi, unde in fiecare seara dupa scaldat jucam prinsa sau ascunsa.

In acea seara aveam sa cunosc, insa, un sentiment ciudat (pe atunci). Stand noi pe o banca din apropierea casei bunicilor celor doua fete, alaturi de alti amici de atunci, incepem sa jucam Adevar sau provocare (vai ce amintiri am cu jocul asta :D). Dupa ce una din fete a fost provocata sa ma sarute (ma rog, sa ma pupe pe gura) am inceput sa vad stele verzi si sa nu mai pot fi atent la nimic din jurul meu. Mai ales ca eram indragostit de acea fata de vara trecuta.

Am invitat-o la o plimbare, ne-am plimbat o jumatate de ora, timp in care eu ma balbaiam si ei ii placea, ne-am intors in fata portii ei, iar dupa doua minute de tacere i-am pus intrebarea magica: Vrei sa fii prietena mea?

A fost prima fata pe care am intrebat-o lucrul asta (si cred ca ultima, in alte cazuri venind de la sine :D) dar am fost parca atat de mandru de intrebarea mea. Poate pentru ca am primit raspunsul pe care mi-l doream de aproape un an.

Parca simt si acum emotiile ce le traiam atunci. Parca si clipele durau mai mult. A fost o “relatie” de o luna, gen tinut de mana si vazut in fiecare seara, nimic mai mult, poate cate un pupat pe obraz si foarte rar pe gura, dar a fost o luna plina. Sincera, fericita, inexplicabila.

Voi cum va amintiti de prima voastra “relatie”? :)