Doua decenii de speranta, 20 de ani in care am crescut pentru a intelege mai bine “De ce?”, dar mai ales “Pentru ce?”. Doua secole in care am gustat si “Ion”, si “Miorita”, si povestile bunicilor despre comunism, si variantele mass-mediei despre ce si cum a fost.

Studiu IRES: Ceausescu ar fi votat de 41% dintre romani daca ar candida la presedintie

De doua ori cate zece ani in care visam sa ne regasim, sa descoperim adevaratele valori, sa credem in ei/ele, dar mai ales in noi. S-a scurs o viata de caine (la propriu), iar noi, romanii, nu am reusit sa trecem peste nostalgiile trecutului, sa credem ca nu exista fantome si ca oricat ar fi realitatea de cruda, nu putem calatori in timp pentru a schimba ceva.

Am crescut manipulati de Ion Iliescu, ne-am scaldat in saracie crezandu-ne bogati, ne-am vazut buricul Pamantului in vremea lui Tariceanu, dupa care am injurat guvernul Boc pentru ce avea sa vina. Si a venit. Am crescut injurand: la colturi, in fata televizorului, pe bancile scolii, in anturajul cunoscutilor. Am trait cu astea si ne alimentam ura cu regrete, sperante desarte si dorinte stupide.

Ne-am ales fiecare presedinte, ori de cate ori eram chemati/ademeniti/mituiti la vot. O zi credeai, cinci ani injurai. Ne-o faceam cu mana noastra deseori si refuzam sa credem ca vina e a noastra. Ne-am vandut tara, ne-am amanetat copiii. Cu totii o faceam.

Azi, dupa 20 de ani traiti in Romania postdecembrista, o viata de caine, regretam ca ne-am alungat si imspuscat conducatorul. Daca ne-am putea alege maine presedintele si Ceausescu ar trai, am pune stampila pe buletin fara regrete.

Privim cu drag in urma si tanjim la ce am pierdut, am devenit niste machete. Nu ma mai regasesc aici. Plec in 5 minute…