Nu sunt cel mai mare fotograf profesionist, nici macar nu ma consider sus, printre primii, insa de cand fac foto profesional am invatat multe lucruri, mai ales despre clienti. Incerc de fiecare data cand sunt contactat sa lucrez profesionist, adica tratez fiecare client cu respect, il ascult atent cand imi spune ce are nevoie, ii dau idei, sugestii si incerc sa il conving ca eu stiu sa-mi aleg mai bine decorurile, lumina, sau locatia atunci cand vine vorba de un shooting.

Dar aceasta e partea usoara. Lucrurile se complica atunci cand vine vorba de bani. O prietena imi spunea ca am nevoie de PR, deoarece eu nu stiu sa ma vand. Nu se refera la promovare, deoarece in acest caz n-am nevoie de niciun ajutor, ci vorbea strict de bani. Multi au observat ca deseori lucrez pro-bono sau foarte ieftin. Altii m-au certat ca stric piata. E evident vina mea deoarece nu stiu sa ma impun atunci cand vine vorba de pretul muncii pe care o fac.

Am inceput sa lucrez la asta :) dar in aceasta postare nu e vorba de mine, ci de acei clienti care cred ca fotografia inseamna doar apasarea unui buton. Nu, e mai mult de atat si am sa va spun ce implica fotografierea unui eveniment de doar doua ore, sa zicem o prezentare de moda:

- pregatire aparatura, curatare obiective

- deplasare la fata locului – taxi, transport in comun sau masina personala in cazul celor care beneficiaza de una

- timp petrecut la eveniment, cautat unghiuri, lumina buna, atentie sporita asupra subiectului

- cadre de detaliu, cu invitatii etc.

- timp petrecut la birou cu selectia pozelor, editarea, retusarea lor (acest lucru ia cel mai mult timp)

- printarea unui numar de fotografii atunci cand clientul cere asta plus inscriptionarea setului de poze pe DVD/DVD-uri

Am descris in mare munca unui fotograf in ce priveste un eveniment de doar doua ore. Dar sa nu mai vorbim de unul care necesita o zi intreaga sau atunci cand vine vorba de un turneu sportiv de mai multe zile.

Sa ramanem insa la exemplul nostru, prezentarea de moda. Un client m-a contactat si mi-a spus ca bugetul pe care il are pentru fotografii e de 100 de lei. Pe piata, fotografierea unui asemenea eveniment se masoara in zeci de euro. Nu vreau sa ma imbogatesc, nici macar sa imi iau obiective noi din banii castigati (da, dragi clienti, fotografii investesc mereu in aparatura, mai ales in obiective, care sunt al naibii de scumpe), vreau insa doar ca munca sa imi fie/sa ne fie respectata. Iar daca aceasta munca pe care v-am descris-o in linii mari nu merita mai mult de 100 de lei, atunci apucati-va voi de fotografie.

Pacat ca o pasiune, pentru multi devenita arta, e tratata aproape cu dispret – si pana la urma e un serviciu – precum e tratata si cultura in tara noastra. Dragilor, fotografii romani se vand foarte ieftin, dar nu pentru ca nu ar fi piata pentru toti – din fericire nu se acopera nici 20% din ea din cate am citit – ci din cauza ipocriziei clientilor, care nu inteleg ca fotografia e un serviciu mult mai nobil decat cateringul, distributia, taximetria, reparatiile auto sau oricare altul va mai trece prin cap.

E interesant cum multi oameni, insa, atunci cand iti vad lucrarile intr-o expozitie se indragostesc de ele si ar da orice pentru a fi protagonisti, insa nu ar plati pentru asta. E la fel ca si cu muzica sau filmele piratate. Toti fac asta nu pentru ca nu ar avea bani sa cumpere, ci pentru ca mentalitatea le induce ideea ca arta trebuie sa fie gratis, in schimb stiu sa arunce cu bani pe iPhone-uri, ecrane plate, jenti late la masini si bauturi scumpe.

Un client adevarat nu va intreba niciodata “cat costa” ci va afirma “vreau si eu, imi place cum lucrezi” si cu siguranta vom putea vorbi mai apoi si va intelege si el perfect ce inseamna costurile si remunerarea unui serviciu.

PS: Daca am lucrat impreuna, mult respect, daca vom lucra impreuna, ia aminte de cele de mai sus si acceseaza-mi portofoliul. Pe site gasesti si o lista de preturi, mai mult decat decenta :)

“Totul e o minciuna”, spunea presedintele unui ONG din Rosia Montana care militeaza pentru protejarea zonei, in momentul in care am pasit in biroul sau. L-am intrebat la finalul discutiei de ce nu inchid toate birourile si asociatiile partenere si fac o cheta din banii stransi sau ramasi, cheama toti oamenii si pun umarul la salvarea zonei. Trebuie sa va spun – celor care nu ati fost acolo – ca o mare parte a zonei e inca poluata de vechile mine si de ce a ramas in urma exploatarii de acum doua secole. E un sat parasit, cu o carciuma in piata centrala, copiii alearga pe strazi alaturi de caini deoarece nu au unde se juca, iar batranii isi petrec ultimele clipe pe banci, in fata portilor, ori pe terasa barului.

ONG-urile sunt niste conglomerate infiintate pentru a mulge bani ori de la societatea civila, ori de la statul roman, ori de la RMGC. Nu vreau sa generalizez, mai sunt si oameni cu suflet care chiar cred ca vor salva zona si incearca sa tina piept celor care detin controlul (banii). Niste naivi.

Trebuie sa acceptam lumea in care traim ori sa murim cu refuzul de gat. Deoarece de secole, societatea noastra e condusa de bani si de cei puternici, respectiv cei care detin banii. Incerc sa fiu cat mai realist. Nu pot nici sa accept proiectul propus pentru aurul de la Rosia Montana, dar nici sa fiu de acord sa nu se faca nimic.

Nu imi pasa de aur – am renuntat de mult sa cred ca tara e a noastra, a oamenilor, atata timp cat iti e retrocedat un imobil intr-o fractiune de secunda si esti aruncat in strada – si de cei care vor beneficia de pe urma exploatarii. Pentru ca da, sunt sigur ca se va incepe exploatarea. Imi pasa, in schimb, de faptul ca se va investi in acea zona. Daca se respecta termenii contractului.

Intr-adevar, e o zona superba si care merita vizitata si nu vorbesc doar de Rosia Montana ci si de peisajele din imprejurimi. Dar nimeni nu o face. Vad doua variante: ori lasam totul sa se scufunde si sa dispara in neant, ori suntem de acord cu exploatarea, semnam un contract beton si ii lasam pe altii sa dea gaura iar in jur sa repare si (neaparat) sa respecte termenii contractului si raspunderea in totalitate. Alegeti voi, eu m-am exprimat deja.

Cineva spunea ca atata timp cat localnicii refuza, fiind pamantul lor, nu ar trebui sa se faca nimic. Asa e moral si legal. Dar ce mai e moral in ziua de azi? Sa fim realisti, inseamna mult prea mult Rosia Montana. Si oricum 80% din oameni au plecat deja din zona. Raman doar cei cu interese. De ambele parti, de la cel mai mic si pana la cel mai inalt nivel.

Dar toate cele de mai sus sunt de prisos daca (mai) credeti in Captain Planet…

Cel mai bine cotat Institut din tara care se ocupa de operatii pe cord deschis a ramas fara bani. Celebrul “Niculae Stancioiu” din Cluj-Napoca. De afara, spitalul e bine cotat, asta pentru ca inauntru se afla o mana de medici salvatori de vieti. Barsan, Manole & co. Inauntru, situatia e critica. Pacientii nu mai pot fi operati. Institutul a fost (din nou) subfinantat de catre Ministerul Sanatatii si CAS. A dus-o rau si in alti ani, dar anul acesta e jale. S-au dat bani pentru a se opera 16 copii si 200 de adulti. Din toata tara. Iar numarul acestora se ridica la cateva mii…

15 minute alaturi de doi pacienti, unul operat si unul amanat, care trebuia sa fie dus in sala chiar astazi, cand s-au sistat operatiile, m-au bulversat.

Nu pot sa respir. Trebuia sa intru in operatie azi, dar azi nu se opereaza pentru ca nu sunt bani. Simt ca suntem condamnaţi la moarte fara sentinta. Macar in fata unui judecator, cand te condamna la moarte, poti sa faci contestatie. Eu simt ca nu am ce face. Sunt cuvintele pacientului de 57 de ani, care statea intins pe patul de spital, uitandu-se intr-un punct de pe perete.

Nu e senzational, nu e breaking news. E realitate.

Si cum a spus tot el, dupa ani si ani de cotizatii la stat, cand ai nevoie la randul tau de o mana de ajutor, statul te programeaza la moarte. Ba chiar te pune sa-ti platesti pansamentul si manusile doctorilor. Asta daca apuci macar sa intri in operatie…

Detaliat, raspunsul il gasiti pe internet, printr-o simpla cautare. Cert e ca eu am vazut cu ochii mei ce patesti de la etnobotanice, acele substante sintetice pe care le baga in ei toti copiii prost crescuti si inconstienti: anul trecut am scris despre un student care s-a aruncat din caminul 16 din Hasdeu, in Cluj-Napoca. A murit la impact. S-a confirmat (e un dosar intreg in care sunt implicati zeci de minori) ca a bagat in el asemenea substante.

Sa va mai spun un caz. Doi elevi clujeni si-au dat ochii peste cap la ore, au facut crize si spume la gura. Abia i-au trezit cei de la SMURD. Tot de la etnobotanice.

Am scris despre astea amanuntit la vremea lor, iar in ziua de azi daca as vedea un copil ca baga in el asa ceva si mai si da bani pe ele, l-as plesni si l-as pune sa manance nisip. La cei care se imbogatesc din asa ceva le-as baga in fund bancnote umplute cu sare de baie, iar autoritatilor, care ar trebui sa ia masuri drastice impotriva lor, nu sa stea DIICOT-ul cu ochii pe amaratii care baga in ei cannabis, de la care nu a murit nimeni – fapt confirmat – mai bine i-ar pune la corectie nu doar pe acesti inconstienti, ci si pe parintii lor.

Statul nu mai are ce sa faca, baietii destepti au incasat comisioane suficiente pana ce substantele au intrat in Romania in cantitati uriase. Acum poate fi interzis totul, ca se va vinde la extra-pret pe piata neagra.

Nu ne-a mai ramas de facut decat campanii de constientizare, deci e de apreciat semnalul tras de Imagistica, prin ideea lui Dragos Razvan. Daca tot nu cred tinerii imbecili ca vor ajunge paie intr-un ierbar in caz ca mai baga in ei asemenea substante, nu-i nimic, de mult visez sa imi construiesc o fabrica de palmi – ii cazam acolo. Pe ei, pe parintii lor, pe comercianti si pe guvenanti.

Vreme de o luna, am asistat “in direct” la o adevarata infometare, poate chiar o greva a foamei: doi studenti au experimentat viata

Robert (stanga) si Andrei au ramas fara bani in mai putin de o luna

cu salariul minim in Romania. Zilnic, tot ce traiau ei putea fi urmarit in editia de Cluj a cotidianului Adevarul de Seara sau pe cluj.adevarul.ro (vezi aici toate episoadele iar aici interviul final). Mai in gluma, mai in serios, unii colegi imi spuneau producator, altii regizor, dar asta conteaza prea putin si pentru mine nu e important. Poate demn de luat in seama e un singur amanunt in toata aceasta poveste, pusa la cale impreuna cu redactorul-sef Dana Gherman si redactorul-sef adjunct Bogdan Stanciu: un serial publicat timp de 30 de zile e o premiera pentru presa locala din Cluj-Napoca. Dar altceva vreau sa evidentiez: cu salariul minim nu se poate trai, ci doar supravietui.

Am ajuns sa-i cunosc mai bine decat parintii lor, sa le ascult povestile, sa le vad trairile. Cosmarul, vazut atat de aproape, a creat in mine o stare de indignare si aproape ura fata de ce se petrece in aceasta tara cu unii romani: sa renunti la pofte, sa nu ai bani sa bei o bere, sa mananci paste pana iti e scarba, sa nu ai posibilitatea sa iti cumperi o carte ori sa te izolezi, devenind antisocial. Ba mai mult, Andrei Muntean si Robert Kovacs, protagonistii experimentului, au devenit incet irascibili si, din cauza starii lor de spirit, care in ultimele zile era la pamant, aproape ca nu mai puteau socializa. Ce s-ar intampla daca ar fi nevoiti sa traiasca astfel cateva luni? “As innebuni”, mi-a spus Robert.

Au inceput optimisti, cu mult entuziasm, vroiau doar atat sa vada: cum e? Apoi sa prezinte un raport autoritatilor si specialistilor. Nu pot descrie ce simteau ei in ultimele zile, cand erau la un pas de a renunta la experiment. Nu mai rezistau. Cu toate ca erau criticati de multi ca isi mai permiteau cate o saorma. Rar. E normal, sunt tineri, nu au responsabilitati, nu au copii, nu au o familie de intretinut. A fost, practic, un experiment care testa caracterul si iscusinta unui student, nu a unui barbat casatorit si devenit tatic. Nu am inteles, de asemenea, atacurile la persoana fata de Andrei, care desi e mai plinut, nu inseamna ca nu a facut fata cu brio incercarilor la care a fost supus de-a lungul celor 30 de zile.

Asa cum a spus si Dana Gherman intr-un editorial, pentru cei care traiesc cu 461 de lei lunar, fiecare zi e un breaking news. Asisti fara a avea o reactie, fara a avea putere, la propria sinucidere morala. Renunti la prieteni, deoarece nu mai ai cand si cum sa ii vezi, deoarece nu ai bani. Renunti la a-ti cumpara o carte din aceleasi motive, nu ai dreptul la cultura si, in principal, nu ai dreptul la o viata normala. Sa nu ne miram ca natia noastra devine una tot mai proasta – iar aici nu ma refer la cocalarii si pitipoancele din societate, ei sunt o alta categorie.

Zilnic, Andrei si Robert imi trimiteau experientele lor de ieri, iar fiecare zi era altfel. Cu cat inaintau, cu atat era mai rau. Isi calculau bugetele, sa aiba destui bani de mancare, incercau sa faca bacsisuri prin ajutarea prietenilor, dar la jumatatea lunii au cedat: nu se mai puteau concentra la scoala. Mai tarziu, au devenit irascibili. A mai trecut putin timp si am vazut cum isi pierd controlul, ba chiar s-au apucat de baut intr-o seara. Au slabit pana la zece kilograme in doar 30 de zile!

Pentru mine, implicarea in acest experiment nu a rezultat o morala, ci o lectie de viata. M-a facut sa iau o decizie. Aceea de a face ceva pentru a schimba ceva in tara asta, ori de a pleca departe.

Deoarece asistam cu totii la propria asasinare. Morala, iar cu timpul fizica. Romania ne termina psihic, sufleteste, organic, in loc sa ne sprijine, sa ne sustina. In tara noastra, unii dintre noi se afla intr-o continua greva a foamei.

E grav! Iar daca nu ma credeti, incercati sa traiti zilnic, timp de o luna, cu salariul minim pe economie.