“Totul e o minciuna”, spunea presedintele unui ONG din Rosia Montana care militeaza pentru protejarea zonei, in momentul in care am pasit in biroul sau. L-am intrebat la finalul discutiei de ce nu inchid toate birourile si asociatiile partenere si fac o cheta din banii stransi sau ramasi, cheama toti oamenii si pun umarul la salvarea zonei. Trebuie sa va spun – celor care nu ati fost acolo – ca o mare parte a zonei e inca poluata de vechile mine si de ce a ramas in urma exploatarii de acum doua secole. E un sat parasit, cu o carciuma in piata centrala, copiii alearga pe strazi alaturi de caini deoarece nu au unde se juca, iar batranii isi petrec ultimele clipe pe banci, in fata portilor, ori pe terasa barului.

ONG-urile sunt niste conglomerate infiintate pentru a mulge bani ori de la societatea civila, ori de la statul roman, ori de la RMGC. Nu vreau sa generalizez, mai sunt si oameni cu suflet care chiar cred ca vor salva zona si incearca sa tina piept celor care detin controlul (banii). Niste naivi.

Trebuie sa acceptam lumea in care traim ori sa murim cu refuzul de gat. Deoarece de secole, societatea noastra e condusa de bani si de cei puternici, respectiv cei care detin banii. Incerc sa fiu cat mai realist. Nu pot nici sa accept proiectul propus pentru aurul de la Rosia Montana, dar nici sa fiu de acord sa nu se faca nimic.

Nu imi pasa de aur – am renuntat de mult sa cred ca tara e a noastra, a oamenilor, atata timp cat iti e retrocedat un imobil intr-o fractiune de secunda si esti aruncat in strada – si de cei care vor beneficia de pe urma exploatarii. Pentru ca da, sunt sigur ca se va incepe exploatarea. Imi pasa, in schimb, de faptul ca se va investi in acea zona. Daca se respecta termenii contractului.

Intr-adevar, e o zona superba si care merita vizitata si nu vorbesc doar de Rosia Montana ci si de peisajele din imprejurimi. Dar nimeni nu o face. Vad doua variante: ori lasam totul sa se scufunde si sa dispara in neant, ori suntem de acord cu exploatarea, semnam un contract beton si ii lasam pe altii sa dea gaura iar in jur sa repare si (neaparat) sa respecte termenii contractului si raspunderea in totalitate. Alegeti voi, eu m-am exprimat deja.

Cineva spunea ca atata timp cat localnicii refuza, fiind pamantul lor, nu ar trebui sa se faca nimic. Asa e moral si legal. Dar ce mai e moral in ziua de azi? Sa fim realisti, inseamna mult prea mult Rosia Montana. Si oricum 80% din oameni au plecat deja din zona. Raman doar cei cu interese. De ambele parti, de la cel mai mic si pana la cel mai inalt nivel.

Dar toate cele de mai sus sunt de prisos daca (mai) credeti in Captain Planet…

Ea e hostessa. El e “his own boss”.

S-au intalnit pe Facebook. Lui ii placea mult decolteul ei. Dupa ce i-a dat like la pozele cu craci si sani bombati, a abordat-o nu in private, ci public, pe wall: Te-am vazut aseara in club. Da, trebuie sa stie toti din lista ei, dar si din lista lui, ca el a vazut-o aseara in club. Cocalarii din lista cocalarului dau toti like la postare, iar pitzipoancele din lista pitzipoancei lasa comment cate un zambet. Intre ele, insa, in private se intampla alte lucruri, au loc alte discutii: tu, ce bun e; ce sprancene are; ce camasa Armani; ce ceas are pe mana.

Pitzipoanca are incredere in fete si, desi ea nu e asa sigura de prima data ca ar putea avea o legatura cu cocalarul, merge pe mana lor. Daca fetele zic ca e bun, iar el pe mine m-a abordat, inseamna ca sunt wow! Ii raspunde, incep sa discute prin cuvinte din care mananca litere, pun virgule intre subiecte si predicate, nau auzit de cratima. Pentru cei care n-au facut parte din generatia Hi5 devine gretos, insa pentru ceilalti se intrevede o infiripare…

Trece o saptamana, iar pitzipoanca e in a relationship cu cocalarul. Duduie Facebookul de like-uri. Se cutremura, apar poze lipicioase, comentarii de genul ce scumpik e, ce dulshi santetzi. Dupa inca o saptamana apare albumul Noi, plin de radiatii pentru cei slabi de inima. El incepe sa-i dedice piese pe acelasi wall, ea sa puna inimioare.

Trece o luna, trec doua, dar nu mai mult de trei. El ii da papucii, ca s-a saturat de decolteul ei. Aceiasi sani bombati, aceeasi craci, prietenii lui la fel de cocalari s-au saturat sa o tot vada, iar el a vazut aseara in club un nou decolteu. Sterge albumul, ea ii lasa comentarii, el le sterge, pitzipoanca insista, cocalarul ii da ignore.

Dupa cateva minute, pitzipoanca schimba relationship statusul si pune o fata trista in dreptul lui. Pitzipoancele de serviciu sar ca arse: Tu, ce ti-a facut tu, ce s-a intamplat? Il omor.

Pitzipoanca plange, fredoneaza manele de dor in gand, urla in gura mare cat de mult l-a iubit. Iese din casa dupa o saptamana, ca sa il uite, im(dez)bracandu-se mult mai strident, purtand alt decolteu si alta fustita. Se va indragosti altul de ea, isi spune incet, dar pitzipoanca nu realizeaza ca aratandu-i tot din prima seara, cocalarul nu o va pastra decat pe post de accesoriu.

In ziua de azi nu se mai ciocneste un pahar de vin seara, in liniste, ci cocalarii beau direct din sticla de sampanie. De partea cealalta nu se mai citeste feminismul in nimeni. Pitzipoancele isi arata si sanii, si fundul peste tot pe unde se duc, dandu-le “onorea” purtatorilor de muschi si aur sa nu mai aiba de descoperit nimic. In ziua de azi, intre tinerii de azi, fetele sau (si) baietii iau locul unei bratari de lux, devin un accesoriu. Nu mai exista tandrete, dor, surprindere, naturalete. Pentru ei e un lav story. Iar restul e Facebook.