Apostu a fost arestat pentru 29 de zile. Ca e sau nu e vinovat ramane de vazut, insa mi-am schimbat total imaginea despre el dupa ce am citit cateva detalii din dosar, detalii oferite intr-un articol EVZ. Ca o fi sau nu o fi vinovat, se pare ca primarul era asemenea unui infractor din randul celor care cloneaza carduri – doar in casele lor sunt gasite zeci de telefoane in urma perchezitiilor. Daca esti curat sau pretinzi ca esti curat si un primar bun, insa, nu poti sa ai 17 telefoane mobile de pe care sa vorbesti in parte cu cate un directoras spagar, de la ultimul etaj al parkingului primariei, acolo unde Apostu se retragea pentru a discuta afaceri.

In al doilea rand, o parte a presei a inceput sa manipuleze la greu. E vorba de unul din cele mai apreciate ziare din Cluj, realizat de autoproclamata “cea mai buna echipa din presa clujeana”: Ziua de Cluj. Au publicat online sub titlul de exclusiv, dar si pe prima pagina in print, o fotografie cu femeia care i-ar fi dat in gat pe Apostu si Bica, cei doi spagari arestati pentru 29 de zile. Publicatia sustine ca femeia se plimba liber pe strazile orasului, desi ar fi trebuit sa fie si ea in arest (pentru dare de mita). Numai ca fotografia e facuta in primavara (spun sursele mele :) dar se poate observa si putina zapada pe jos) si nu se stie exact unde se afla femeia acum. Mai mult decat atat, in articolul de ieri (acum a fost modificat), publicatia scria ca “ea este femeia care le-a distrus carierelele primarului si vicepresedintelul”.

Cum mai poate fi presa obiectiva cand, desi nici justitia nu a dat un verdict final in cazul Apostu si Bica, Ziua de Cluj sa o invinovateasca pe aceasta femeie? Pentru ca a avut curajul de a denunta doi infractori (astfel il vad acum mai ales pe Apostu, care detine 17 telefoane mobile)? Pentru ca a colaborat cu procurorii in acest dosar si datorita acestui fapt ea a scapat de inchisoare?

Nu! Romania are nevoie de paraciosi. Ei sunt eroii nostri. Deoarece numai asa putem scapa, se pare, de infractori.

Aflam cine e de fapt la conducerea Ziua de Cluj si a trustului din care face parte. Trageti voi concluziile.

Am citit poate cel mai captivant articol din presa vreodata. In New York Times, intitulat “Behind the Hunt for Bin Laden“. O sa redau mai jos schimbul de replici dintre Obama si seful CIA in secundele de tensiune maxima, relatate in articol:

Presedintele SUA si echipa sa au monitorizat uciderea lui Bin Laden in timp real de catre trupele speciale Navy SEALS

The code name for Bin Laden was “Geronimo.”
The president and his advisers watched Leon E. Panetta, the C.I.A. director, on a video screen, narrating from his agency’s headquarters across the Potomac River what was happening in faraway Pakistan.
“They’ve reached the target”, he said.
Minutes passed.
“We have a visual on Geronimo”, he said.
A few minutes later: “Geronimo EKIA”. Enemy Killed In Action.
There was silence in the Situation Room.
Finally, the president spoke up.
“We got him”.

Pare a fi scenariul unui film de actiune, dar nu am sa comentez (poate nu acum) subiectul uciderii lui bin Laden. Anyway, va recomand articolul, pe care il puteti citi aici, iar mai jos o infografie din Washington Post cu vila in care se afla bin Laden.

Recomand si o serie de fotografii pe acelasi subiect (cititi descriptionurile pozelor, altfel nu o sa intelegeti nimic).

La sunetul sirenelor saream pe telefon. De obicei Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta e la curent cu orice catastrofa/crima/accident/moarte.

“Aveti vreo interventie?”, intrebam, scurt, prezentandu-ma.

“Nu avem niciun apel, incercati la Ambulanta”, imi spuneau cei de la centrala. Sunam la Serviciul de Ambulanta si nimic. Probabil un sofer de pe Salvare vroia sa scape mai usor de intersectie ori sa nu mai astepte la semafor, imi spuneam. Inchideam si imi anuntam colegii ca nu s-a intamplat nimic…

“De ce naiba la noi in Cluj nu moare nimeni, nu se sinucide, nu sunt scandaluri“, se auzeau unele voci din redactie.

In asemenea cazuri, presa e o meserie bolnava. Oare am ajuns sa traim din nenorocirile altora? Sa ne castigam banii din lucrurile rele care li se intampla unor persoane printre care traim? Aceste intrebari si le punea si James Nachtwey, unul din cei mai buni si cunoscuti fotografi de razboi din lume. Sa ne facem materialele din catastrofele din viata semenilor nostri, ori sa sarim ca arsi atunci cand doi se taie intr-un bar, dar nu si atunci cand o eleva e premiata la nivel international?

De afara, presa pare lapte si miere. Ce frumos e sa scrii despre ceea ce vezi, cred unii. Multi nu stiu insa ca nu e asa. Iar pentru ca vorbesc acum de categoria “Socant”, generatoare de clickuri si rating ridicat, am sa vin cu un exemplu. In presa iti dezvolti unele simturi, dar renunti, fara sa iti dai seama, la altele. Atat de repede vei fi imun la unele lucruri incat nici nu-ti vei da seama si vei incepe sa gandesti ca si alti colegi, asteptand moartea, crima, catastrofele, dezastrele naturale.

Un om a fost taiat in doua de tren anul trecut. Jurnalistii prezenti la fata locului, calcand pe creieri, intestine si alte organe din corpul omului, notau in carnetele toate detaliile. Fotografii trageau 10 cadre pe secunda. Dupa o ora sau doua, site-urile incepeau sa clocoteasca deja din cauza titlurilor care anuntau evenimente “incredibile”, “socante”. Unii chiar postau aceste poze, fara pic de respect fata de familia si cunoscutii victimei, ce sa mai vorbim de cititori. Vazand toate astea, nu ai cum sa nu revii la vechea intrebare (asta daca ti-a mai ramas cat de cat o bucata de constiinta) si sa te gandesti un minut daca nu cumva, noi din cadrul sistemului, nu traim de pe urma necazurilor anumitor persoane. Iar aceasta intrebare cred ca un singur raspuns are…

Pe de alta parte, se intampla uneori sa iei parte la un scandal, sa asisti la acte de violenta, dar sa nu intervii sau nici macar sa nu incerci sa aplanezi conflictul, din simplul motiv ca “asta nu e treaba ta”. Oare nu luam si noi parte la ceea ce ne inconjoara (citandu-l iar pe Nachtwey)? Indiferent de ce a facut acel om, care, sa zicem, e batut in fata ta in timp ce tu faci poze, gandeste-te ca poate fi mama ta, fratele tau sau copilul tau.

Stiu ca o asemenea mentalitate, ca a mea, nu e bine primita in presa. Daca nu iti place, pleaca, mi-ar spune unii. Eu le-as spune doar ca ar trebui, mai bine, sa-si deschida ei ochii. Mi-e mila uneori vazandu-i bolnavi si avizi dupa moarte, catastrofe, crima.

Iar eu nu plec nicaieri, mi-am gasit refugiul in spatele unor materiale in care descriu povestea unor personaje care merita sa fie cunoscute de publicul de la noi din tara, in mare parte needucat. E vorba de storyurile pozitive (in genul celor de aici, dar tratate jurnalistic) si, credeti-ma, nu are nimeni de pierdut din asta: aduc mai multe clickuri, rating si afisari. Deoarece, in prezent, presa asa se masoara, nu tinandu-se cont de feedback – cate share-uri a avut, cate comentarii, cate critici. Din pacate, la asta nu se uita nimeni, dar pe plan personal eu sunt multumit de micul pas facut: am renuntat la meseria bolnava.

Observatie: am fost intrebat de un coleg de breasla daca o sa refuz maine sa merg la un accident, in caz ca o sa se intample. Ideea nu e ca am renuntat la a mai scrie asa ceva, deoarece ce e eveniment e eveniment si face parte din meseria noastra, trebuie acoperit totul. Insa ce incercam sa subliniez e faptul ca voi renunta la acea gandire proasta, iresponsabila si inumana, de a-mi dori uneori “sa se intample”.

Presa din Romania isi da din nou cu stangul in dreptul si demonstreaza ca sursele nu mai au nicio valoare. Inca de pe bancile facultatii de jurnalism inveti ca o informatie trebuie verificata din minim doua surse.

Dar senzationalul e la el acasa in tara noastra: La un pas sa fie omorat de o imprimanta aruncata pe geam! IMAGINI FILMATE IN ROMANIA titreaza Mediafax, citand un site-ul CrimeTime (care face parte din portofoliul Pro TV SA).

O serie de imagini surprinse de camerele de supraveghere ale unui local, se pare din Cluj Napoca, face senzaţie pe un celebru site de internet. În imagini, un tânăr care vorbeşte la telefon este foarte aproape de a fi lovit de o imprimantă aruncată de la geam, scrie prestigioasa agentie de stiri Mediafax.

Odata cu aceasta stire, potopul: informatia a fost preluata de buna de Videonews.ro, Cancan.ro, Click.ro, Citynews.ro si probabil multe altele, care au prezentat stirea intocmai. Incredibil, socant, tanarul era sa moara! De ras, probabil…

Interesant e faptul ca toata inregistrarea a fost o facatura a tinerilor de la Booha, care au regizat toata intamplarea, au facut un colaj video si l-au urcat pe site-ul lor, foarte vizitat de studentii clujeni pentru amuzament. “Andi aproape omorat de o imprimanta. In timp ce vorbea la telefon. Evident ca ProTV-ul s-a sesizat si a facut o ancheta”, rad pe site realizatorii video-ului.

Evident, probabil toate ziarele platesc un abonament la Mediafax, de unde isi iau unele informatii, insa in acest caz scuzele nu-si mai au folos. Vina apartine, in primul rand, agentiei de stiri, dar in acelasi timp si editiilor online, care nu au verificat informatia. Am auzit ca ProTv Cluj s-a deplasat la fata locului pentru a face material, insa au aflat ca e vorba de o farsa :)

Un bec din cartierul Gheorgheni din Cluj-Napoca nu a mai fost schimbat de 25 de ani. Un sfert de secol. In 17 octombrie 2008 era titlul de deschidere al primului numar din Adevarul de Seara Cluj.

Primul numar din Adevarul de Seara Cluj-Napoca

Imi amintesc si acum emotiile care ma treceau, desi mai aveam un an de presa in spate. Unul cu bune, cu rele, insa ce se intampla la noi era cu totul diferit. Documentare, profesionalism. Nimic mai mult, nimic mai putin. Emotiile ma treceau, insa, deoarece nu aveam numarul necesar de “martori” care sa deplanga situatia. Oamenii erau fricosi, reticenti in a deschide usi, a povesti cu presa. Cert era, insa, ca un bec din cartierul Gheorgheni, aflat pe o alee principala, nu mai ardea de 25 de ani. Primaria nu facea nimic, iar locatarii din zona au trait in aceasta bezna, seara de seara, aproape un sfert de secol.

Azi, dupa doi ani, situatia nu s-a schimbat cu nimic.

In facultate visam ca prin ceea ce vom scrie in ziare sau vom prezenta pe sticla, sa schimbam lumea. Azi, dupa doi ani, nu am reusit sa schimbam un bec, iar in discutie intervine o intrebare retorica: cum am putea schimba lumea? Nu voi raspunde la aceasta intrebare acum, deoarece raspunsul meu ar fi unul foarte pesimist…

In doi ani, insa, chiar daca nu am schimbat lumea, la redactia Adevarul din Cluj-Napoca am trecut prin cele mai frumoase momente. Iar cele mai stresante dintre acestea ne-au descris caracterele fiecaruia. Buni, rai uneori, suparati, reprosandu-ne anumite lucruri, suparandu-ne unii pe altii rareori, am devenit cei mai buni prieteni. In seara asta, in drum spre taxi de la redactie, mi-am dat seama ca toti colegii mei sunt oameni plini de respect, amuzanti, deschisi si intelegatori.

Poate nu am schimbat lumea, Romania, planeta, dar sunt sigur ca am schimbat macar cateva concepte, principii si clipe din viata noastra, a fiecaruia. La multi ani celor de pe Bucuresti 16. Celor vechi, celor noi, celor care am ramas prieteni :)