TIFF avem, Noaptea Devoratorilor de Publicitate (NDP) avem, iar sambata am avut si Noaptea Dependentilor de Trailere (NDT). O idee care pe mine m-a uimit si un eveniment la care m-am simtit extrem de bine.

A fost seara in care am putut urmari trailerele unor filme celebre sau care urmeaza sa apara, selectate de membri Asociatiei Doua Minute (organizatorii evenimentului), intr-o locatie inedita – Cleo (strada Clinicilor) – cu o bere in fata si chiar avand posibilitatea de a fuma. Acest lucru nu e posibil nici la TIFF, nici la NDP (nici tigari, nici bere :D).

Evenimentul a durat circa doua ore, timp in care am urmarit “spuma” unor pelicule celebre, filmulete de circa 2-3 minute. Durata lor a fost si elementul-cheie care i-a determinat pe organizatori sa denumeasca noua asociatie Doua minute, adaugand motto-ul Lungimea nu conteaza. Acum voi ganditi-va la ce vreti :) eu ma refer la lungimea trailerelor, care chiar nu conteaza daca sunt realizate bine.

Localul a fost plin, iar baietii au organizat totul foarte profesionist pentru o prima editie. De fapt, a fost doar o editie de test, un episod pilot, pentru a vedea daca ideea lor – nascuta unde altundeva decat la bere :) – are potential. Si am ramas surprins atat eu cat si ei ca are un potential enorm, motiv pentru care da, mai mult ca sigur, pana in vara la Cluj va debuta si un Festival al Trailerelor (titlu fictiv, se vor gandi ei la unul pana atunci).

Astfel, baietii au adunat intr-un local peste o suta de persoane, care au ocupat toate locurile, au montat un banner mare care servea drept ecran si un proiector. Seriile de trailere – grupate in categorii precum comedie, SF, drama etc. – erau “despartite” de pauze in care se canta. A fost interesant, deoarece nu exista efectiv o pauza seaca si muta intre filmulete. De asemenea, m-a mai impresionat prestatia prezentatorilor, care inainte de fiecare serie de trailere reuseau sa creeze momente interactive si distractive.

E un eveniment la care lumea sta la o bere, se uita la trailere, canta si rade. Credeti-ma, dupa ce o sa participati la un asemenea eveniment, o sa deveniti si voi dependenti de trailere. La inceput ma intrebam si eu cum au ales titlul, dar la final mi-am dat seama. Mai mult decat atat, pleci acasa cu o pofta nebuna nebuna de urmarit filme. Sau trailere :)

Ei sunt baietii, iar la inceput a fost ideea :)

Luna aceasta m-am inscris intr-un concurs online cu o poza, iar fotografia care strange cele mai multe like-uri va fi premiata cu un aparat foto. Nu s-a terminat concursul, dar eu deja am castigat. Prieteni, zambete, am organizat un eveniment offline de strangere de like-uri, inedit, cum nu s-a mai facut din cate stiu si am dansat o noapte intreaga la un party din cadrul campaniei organizata pentru strangerea de voturi.

Aparatul foto va merge, probabil, la cel mai disperat utilizator de Facebook, care spameaza profilele de dimineata pana seara cu linkul cu fotografia inscrisa de el. E un concurs la kilogram. Irelevant. Unii prieteni stiu ca urma sa imi comand aparatul, insa m-au indemnat sa mai astept. Eu m-am ales, insa, cu ceva mult mai important decat o suta de aparate foto. Am ramas surprins sa vad cat de multa lume mi-a votat fotografia, dar mai ales cat de deschisi au fost majoritatea la evenimentele organizate weekendul trecut, respectiv (more…)

“It’s very bad for my government. I have no food. I will die today”. Va invit sa urmariti poate cel mai “puternic” video care circula in prezent pe internet. E vorba de Egipt, e vorba de proteste, de nemultumiri, de capatul rabdarii. E vorba de oameni.

Azi nu zambim. Stam si privim neputinciosi si putem doar sa speram ca in toate colturile lumii oamenii ar trebui sa continue sa incerce. Pentru ca, spune Dale Carnegie, cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oameni care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai este nicio speranta. Ar trebui sa incercam si noi, dar neamul nostru o sa faca asta doar intr-o alta viata. Poate.

In plus, trei fotografii care fac mai mult decat un milion de cuvinte (Sursa: Ap, AFP, Reuters):

Nu se stie daca americanii au fost implicati sau nu in declansarea protestelor, insa toata lumea stie ca inlaturarea lui Hosni Mubarak de la carma Egiptului e un castig pentru SUA, asta deoarece egiptenii nu sunt (inca) sclavii FMI sau NATO, iar schimbarea sau inlaturarea sa (cum a fost in cazul lui Saddam Hussein) ar fi benefica pentru Vest, adica pentru super-americanii care vor sa instaureze “democratia” peste tot in lume.

Dar asta e alta mancare de peste. Acest lucru conteaza mai putin, insa, astazi, cand milioane de oameni sunt totusi nemultumiti de actuala conducere. Deocamdata ei vor sa scape de raul care-i afecteaza, indiferent de raul care va urma cu timpul (vezi cazul Romaniei si ce datorii enorme platim pentru ca “americanii sunt cu noi” sau, mai bine spus, americanilor le suntem supusi noi – Bechtel, FMI etc.).

UPDATE: Ce ziceam ieri: FMI este pregatit sa ajute Egiptul si alte tari aflate in aceeasi situatie :)

La sunetul sirenelor saream pe telefon. De obicei Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta e la curent cu orice catastrofa/crima/accident/moarte.

“Aveti vreo interventie?”, intrebam, scurt, prezentandu-ma.

“Nu avem niciun apel, incercati la Ambulanta”, imi spuneau cei de la centrala. Sunam la Serviciul de Ambulanta si nimic. Probabil un sofer de pe Salvare vroia sa scape mai usor de intersectie ori sa nu mai astepte la semafor, imi spuneam. Inchideam si imi anuntam colegii ca nu s-a intamplat nimic…

“De ce naiba la noi in Cluj nu moare nimeni, nu se sinucide, nu sunt scandaluri“, se auzeau unele voci din redactie.

In asemenea cazuri, presa e o meserie bolnava. Oare am ajuns sa traim din nenorocirile altora? Sa ne castigam banii din lucrurile rele care li se intampla unor persoane printre care traim? Aceste intrebari si le punea si James Nachtwey, unul din cei mai buni si cunoscuti fotografi de razboi din lume. Sa ne facem materialele din catastrofele din viata semenilor nostri, ori sa sarim ca arsi atunci cand doi se taie intr-un bar, dar nu si atunci cand o eleva e premiata la nivel international?

De afara, presa pare lapte si miere. Ce frumos e sa scrii despre ceea ce vezi, cred unii. Multi nu stiu insa ca nu e asa. Iar pentru ca vorbesc acum de categoria “Socant”, generatoare de clickuri si rating ridicat, am sa vin cu un exemplu. In presa iti dezvolti unele simturi, dar renunti, fara sa iti dai seama, la altele. Atat de repede vei fi imun la unele lucruri incat nici nu-ti vei da seama si vei incepe sa gandesti ca si alti colegi, asteptand moartea, crima, catastrofele, dezastrele naturale.

Un om a fost taiat in doua de tren anul trecut. Jurnalistii prezenti la fata locului, calcand pe creieri, intestine si alte organe din corpul omului, notau in carnetele toate detaliile. Fotografii trageau 10 cadre pe secunda. Dupa o ora sau doua, site-urile incepeau sa clocoteasca deja din cauza titlurilor care anuntau evenimente “incredibile”, “socante”. Unii chiar postau aceste poze, fara pic de respect fata de familia si cunoscutii victimei, ce sa mai vorbim de cititori. Vazand toate astea, nu ai cum sa nu revii la vechea intrebare (asta daca ti-a mai ramas cat de cat o bucata de constiinta) si sa te gandesti un minut daca nu cumva, noi din cadrul sistemului, nu traim de pe urma necazurilor anumitor persoane. Iar aceasta intrebare cred ca un singur raspuns are…

Pe de alta parte, se intampla uneori sa iei parte la un scandal, sa asisti la acte de violenta, dar sa nu intervii sau nici macar sa nu incerci sa aplanezi conflictul, din simplul motiv ca “asta nu e treaba ta”. Oare nu luam si noi parte la ceea ce ne inconjoara (citandu-l iar pe Nachtwey)? Indiferent de ce a facut acel om, care, sa zicem, e batut in fata ta in timp ce tu faci poze, gandeste-te ca poate fi mama ta, fratele tau sau copilul tau.

Stiu ca o asemenea mentalitate, ca a mea, nu e bine primita in presa. Daca nu iti place, pleaca, mi-ar spune unii. Eu le-as spune doar ca ar trebui, mai bine, sa-si deschida ei ochii. Mi-e mila uneori vazandu-i bolnavi si avizi dupa moarte, catastrofe, crima.

Iar eu nu plec nicaieri, mi-am gasit refugiul in spatele unor materiale in care descriu povestea unor personaje care merita sa fie cunoscute de publicul de la noi din tara, in mare parte needucat. E vorba de storyurile pozitive (in genul celor de aici, dar tratate jurnalistic) si, credeti-ma, nu are nimeni de pierdut din asta: aduc mai multe clickuri, rating si afisari. Deoarece, in prezent, presa asa se masoara, nu tinandu-se cont de feedback – cate share-uri a avut, cate comentarii, cate critici. Din pacate, la asta nu se uita nimeni, dar pe plan personal eu sunt multumit de micul pas facut: am renuntat la meseria bolnava.

Observatie: am fost intrebat de un coleg de breasla daca o sa refuz maine sa merg la un accident, in caz ca o sa se intample. Ideea nu e ca am renuntat la a mai scrie asa ceva, deoarece ce e eveniment e eveniment si face parte din meseria noastra, trebuie acoperit totul. Insa ce incercam sa subliniez e faptul ca voi renunta la acea gandire proasta, iresponsabila si inumana, de a-mi dori uneori “sa se intample”.

Romania nu ma mai reprezinta si mi-e rusine pe zi ce trece ca sunt roman. Politistii au protestat jignitor anul trecut, aruncand cu injuraturi si calcand in picioare uniforma, Basescu (fucking presedintele tarii) renunta la serviciile Politiei (oare nu ar fi mai bine sa-si faca trupe de gherila?). Recent, Vadim recurge la ultraj si se comporta mai urat decat un huligan fara pic de obraz. Dar de ce sa-i fie teama daca are imunitate? Ei fac ceva pe tara asta, ei isi permit, restul sunt plebea. Ce ti-e Basescu, ce ti-e Boc, ce ti-e Crin, Geoana, Vadim, studentii criminali din Timisoara sau fanii stelisti de pe stadion?

E o bataie de joc la adresa natiunii, la adresa noastra. Cel mai tragic e faptul ca romanul sta si priveste circul, il savureaza chiar, il mananca pe paine si ar mai vrea sa vada, sa auda… Dar asta e Romania, mereu pe drumul cel bun.

Vreme de o luna, am asistat “in direct” la o adevarata infometare, poate chiar o greva a foamei: doi studenti au experimentat viata

Robert (stanga) si Andrei au ramas fara bani in mai putin de o luna

cu salariul minim in Romania. Zilnic, tot ce traiau ei putea fi urmarit in editia de Cluj a cotidianului Adevarul de Seara sau pe cluj.adevarul.ro (vezi aici toate episoadele iar aici interviul final). Mai in gluma, mai in serios, unii colegi imi spuneau producator, altii regizor, dar asta conteaza prea putin si pentru mine nu e important. Poate demn de luat in seama e un singur amanunt in toata aceasta poveste, pusa la cale impreuna cu redactorul-sef Dana Gherman si redactorul-sef adjunct Bogdan Stanciu: un serial publicat timp de 30 de zile e o premiera pentru presa locala din Cluj-Napoca. Dar altceva vreau sa evidentiez: cu salariul minim nu se poate trai, ci doar supravietui.

Am ajuns sa-i cunosc mai bine decat parintii lor, sa le ascult povestile, sa le vad trairile. Cosmarul, vazut atat de aproape, a creat in mine o stare de indignare si aproape ura fata de ce se petrece in aceasta tara cu unii romani: sa renunti la pofte, sa nu ai bani sa bei o bere, sa mananci paste pana iti e scarba, sa nu ai posibilitatea sa iti cumperi o carte ori sa te izolezi, devenind antisocial. Ba mai mult, Andrei Muntean si Robert Kovacs, protagonistii experimentului, au devenit incet irascibili si, din cauza starii lor de spirit, care in ultimele zile era la pamant, aproape ca nu mai puteau socializa. Ce s-ar intampla daca ar fi nevoiti sa traiasca astfel cateva luni? “As innebuni”, mi-a spus Robert.

Au inceput optimisti, cu mult entuziasm, vroiau doar atat sa vada: cum e? Apoi sa prezinte un raport autoritatilor si specialistilor. Nu pot descrie ce simteau ei in ultimele zile, cand erau la un pas de a renunta la experiment. Nu mai rezistau. Cu toate ca erau criticati de multi ca isi mai permiteau cate o saorma. Rar. E normal, sunt tineri, nu au responsabilitati, nu au copii, nu au o familie de intretinut. A fost, practic, un experiment care testa caracterul si iscusinta unui student, nu a unui barbat casatorit si devenit tatic. Nu am inteles, de asemenea, atacurile la persoana fata de Andrei, care desi e mai plinut, nu inseamna ca nu a facut fata cu brio incercarilor la care a fost supus de-a lungul celor 30 de zile.

Asa cum a spus si Dana Gherman intr-un editorial, pentru cei care traiesc cu 461 de lei lunar, fiecare zi e un breaking news. Asisti fara a avea o reactie, fara a avea putere, la propria sinucidere morala. Renunti la prieteni, deoarece nu mai ai cand si cum sa ii vezi, deoarece nu ai bani. Renunti la a-ti cumpara o carte din aceleasi motive, nu ai dreptul la cultura si, in principal, nu ai dreptul la o viata normala. Sa nu ne miram ca natia noastra devine una tot mai proasta – iar aici nu ma refer la cocalarii si pitipoancele din societate, ei sunt o alta categorie.

Zilnic, Andrei si Robert imi trimiteau experientele lor de ieri, iar fiecare zi era altfel. Cu cat inaintau, cu atat era mai rau. Isi calculau bugetele, sa aiba destui bani de mancare, incercau sa faca bacsisuri prin ajutarea prietenilor, dar la jumatatea lunii au cedat: nu se mai puteau concentra la scoala. Mai tarziu, au devenit irascibili. A mai trecut putin timp si am vazut cum isi pierd controlul, ba chiar s-au apucat de baut intr-o seara. Au slabit pana la zece kilograme in doar 30 de zile!

Pentru mine, implicarea in acest experiment nu a rezultat o morala, ci o lectie de viata. M-a facut sa iau o decizie. Aceea de a face ceva pentru a schimba ceva in tara asta, ori de a pleca departe.

Deoarece asistam cu totii la propria asasinare. Morala, iar cu timpul fizica. Romania ne termina psihic, sufleteste, organic, in loc sa ne sprijine, sa ne sustina. In tara noastra, unii dintre noi se afla intr-o continua greva a foamei.

E grav! Iar daca nu ma credeti, incercati sa traiti zilnic, timp de o luna, cu salariul minim pe economie.

Andreea are 24 de ani. S-a nascut in Tarnaveni, cu trei saptamani mai repede decat mine.  E casatorita recent si as putea spune ca e cea mai fericita si mai muncitoare fata din cate am cunoscut pana acum.

In timp ce unii dintre noi ne dorim sa fugim in strainatate sau ne dam pumni in cap acasa, in tara noastra, Andreea fuge dintr-un colt in altul, pleaca dimineata si se intoarce seara, face tot posibilul si, ferice de ea, reuseste sa aiba viata pe care si-o doreste: pe teren, dand cu pumnul in birourile clientilor sau gasindu-si linistea in bratele barbatului care o iubeste. Face din toate acestea ceva special deoarece traieste fiecare moment cu zambetul pe buze.

Lucreaza in advertising. Creatie, PR, cate si mai cate… “N-as mai putea lucra vreodata la birou, sa stau, sa nu ma misc” e una din frazele rostite de Andreea care mi s-au intiparit in minte. De anul trecut, are propria firma gratie careia s-a lovit de zidul maturitatii in domeniu. L-a daramat cu usurinta.

Povestea incepe, insa, cu cativa ani inainte. Ne-am cunoscut la TIFF in urma cu trei ani, ea facand parte din echipa fara de care festivalul nu ar fi ceea ce a devenit in ultimii ani. A absolvit Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii din cadrul UBB, sectia relatii publice, in urma cu doi ani, iar de atunci a cochetat cu PR-ul in nenumarate randuri.

A lucrat pentru D’Avantage Consult, unde a fost, pe rand, PR account executive, iar apoi PR manager. Pana anul trecut, cand a spus stop si a ales sa lucreze pentru ea. Nici ca se putea sa ia o decizie mai buna. Experienta a schimbat-o complet. Daca in trecut nu prea aveam ocazia sa o vad, in prezent o intalnesc acolo unde lucrurile se misca. Uneori ea le face sa se miste, creand campanii pentru diversi clienti.

Am avut posibilitatea sa lucrez si eu cu ea, in urma cu o saptamana, cand mi-a oferit ocazia de a avea primul parteneriat in afara presei: fotograf la prima cupa de fotbal pentru juniori din Cluj-Napoca. A demonstrat ca se poate lucra cu profesionalism in PR si a aratat, culmea, ca seriozitatea pare mai sincera atunci cand e presarata cu zambete.

Zambea mereu, glumea cu organizatorii evenimentului, care de altfel erau clientii ei si i-a facut sa isi doreasca nerabdatori sa o contacteze si la editia viitoare. Nu stiu cum au parut lucrurile inside, dar de afara totul era lapte si miere.

Secretul consta, cred, in optimismul emanat si in faptul ca face totul din placere. Pentru ea munca e o dorinta pe care si-o indeplineste in fiecare zi. Inca stau si ma intreb unde e oboseala, stresul…

Dincolo de toate acestea, Andreea mai are un motiv pentru care sa fie fericita. Cipri, sotul sau, pe care desi l-am intalnit doar de doua ori m-a facut sa par un prieten vechi de-al sau. Rar se intampla sa intalnesti doua persoane asemenea lor.  Am revazut pozele de la nunta lor de cel putin trei ori si, vorba unei prietene, la cata fericire emana, ai fi putut face pozele si cu o sapuniera ca tot ar fi iesit superbe :) Lasand gluma la o parte, cred ca si fotograful lor a fost impresionat, reusind sa surprinda cele mai frumoase momente.

In final, Andreea este o persoana care face lucrurile sa mearga. Lucrurile din jurul ei, dar si cele din jurul celor pe care ii influenteaza prin prezenta sa. Atitudinea sa ar trebui sa devina o lectie de viata, oferita copiilor, dar si celor mari, in manuale.

Citeste alte povesti din serialul Oamenii care fac lucrurile sa mearga