TweetPrintre putinele lucruri de care sunt mandru e ca imi pot sustine si argumenta parerile. Mereu. In jurul nostru traiesc, insa, oameni care incearca intotdeauna sa iti arate ce nu merge, de ce nu merge, de ce nu o sa poti, de ce nu ai sa reusesti. Nu-i acuz si nu ii judec, poate o fac neintentionat, insa niciodata nu o fac aducand argumente.

In trecut ii spusesem unui coleg de liceu ca vreau sa dau la jurnalism. Bai, nu merge, lasa, ce e cu domeniul ala? Alege si tu Drept, ISE, nu ai sa te poti descurca in viata din jurnalism plus ca uite si tu cati fac jurnalism in ziua de azi si cati fac ISE. De ce crezi ca aleg ISE-ul? Ca e mai bine. Am dat la jurnalism, m-am angajat in presa, ma descurc in domeniu, imi place, ma sustin singur din cat castig si imi mai permit si sa ies in orasul in care m-am mutat de cinci ani. Acei multi care au dat la ISE sunt acasa. Colegul meu s-a intors, de asemenea, in orasul natal, unde nu face nimic si nici nu-i pasa.

In urma cu doi ani lucram la Monitorul de Cluj. In momentul in care am primit oferta de a pleca la Adevarul, unul dintre colegii care nu au mai ramas nici ei prea mult acolo mi-a spus: N-ai sa poti, e greu, mai bine stai aici si vezi ce-o sa mai fie. Nu e usor, dar pot. Sunt inca la Adevarul.

Prietenii mereu mi-au spus sa nu-mi fac credite, n-am sa le pot plati, o sa ma inec in datorii. Am avut. Trei. Din care am inchis deja doua.

Mi s-a spus sa nu-mi iau laptop Acer, acum 3 ani, deoarece se misca de parca ploua, se strica repede si serviceul nu e bun in tara noastra. Functioneaza si acum, merge mai bine decat multe laptopuri vazute de mine, l-am oferit parintilor deoarece e mai mult decat ar avea ei nevoie. Mi s-a spus sa nu-mi iau un anumit telefon, deoarece are culori sterse. A fost cel mai laudat telefon al meu de pana acum, mai ales in ce priveste culorile sale. Mi s-a spus sa nu-mi iau nici imprimanta, ca ce, la ce o folosesc? Am golit 3 cartuse in doua saptamani.

Nimeni, niciodata, cand imi spunea sa nu fac ceva ori “ma sprijinea”, spunandu-mi ca nu am sa pot, nu aducea vreodata argumente. De ce nu am sa pot? De ce sa nu imi iau? De ce sa nu merg acolo?

Le-am spus ca am sa plec din tara. Ca nu mi-e bine aici, vreau sa o iau de la capat intr-o alta lume, una mai buna. Deoarece m-a afectat bataia de joc a guvernantilor si mi-e scarba de toti gretosii din cluburi, mall-uri, restaurante, de pe drumuri.

Mi s-a spus ca nu am sa pot. Ca am sa curat WC-uri, o sa servesc mosnegi in restaurante, e scump, n-am sa ma pot intretine. Depinde, insa, de fiecare. Poate cei care nu au trecut de curatatul WC-urilor nu si-au dorit mai mult. Eu zic ca daca am reusit aici, voi reusi oriunde. Asa ca va spun o singura data, intr-o limba de circulatie internationala: This time don’t judge me, just watch me!

TweetDoua decenii de speranta, 20 de ani in care am crescut pentru a intelege mai bine “De ce?”, dar mai ales “Pentru ce?”. Doua secole in care am gustat si “Ion”, si “Miorita”, si povestile bunicilor despre comunism, si variantele mass-mediei despre ce si cum a fost.

Studiu IRES: Ceausescu ar fi votat de 41% dintre romani daca ar candida la presedintie

De doua ori cate zece ani in care visam sa ne regasim, sa descoperim adevaratele valori, sa credem in ei/ele, dar mai ales in noi. S-a scurs o viata de caine (la propriu), iar noi, romanii, nu am reusit sa trecem peste nostalgiile trecutului, sa credem ca nu exista fantome si ca oricat ar fi realitatea de cruda, nu putem calatori in timp pentru a schimba ceva.

Am crescut manipulati de Ion Iliescu, ne-am scaldat in saracie crezandu-ne bogati, ne-am vazut buricul Pamantului in vremea lui Tariceanu, dupa care am injurat guvernul Boc pentru ce avea sa vina. Si a venit. Am crescut injurand: la colturi, in fata televizorului, pe bancile scolii, in anturajul cunoscutilor. Am trait cu astea si ne alimentam ura cu regrete, sperante desarte si dorinte stupide.

Ne-am ales fiecare presedinte, ori de cate ori eram chemati/ademeniti/mituiti la vot. O zi credeai, cinci ani injurai. Ne-o faceam cu mana noastra deseori si refuzam sa credem ca vina e a noastra. Ne-am vandut tara, ne-am amanetat copiii. Cu totii o faceam.

Azi, dupa 20 de ani traiti in Romania postdecembrista, o viata de caine, regretam ca ne-am alungat si imspuscat conducatorul. Daca ne-am putea alege maine presedintele si Ceausescu ar trai, am pune stampila pe buletin fara regrete.

Privim cu drag in urma si tanjim la ce am pierdut, am devenit niste machete. Nu ma mai regasesc aici. Plec in 5 minute…

TweetE o intrebare la care cu greu cred ca o sa ne poata raspunde un psiholog. Nu e nevoie de argumente prin care sa dam vina pe criza, pe relatii, pe familie, pe examene grele. Cred ca singurul motiv care ii determina sa faca asta e dat de faptul ca nu pot lupta cu ei insisi si cu problemele pe care le intampina in viata. Iubita, nota proasta, o drama in familie, bani imprumutati de la camatari, le vom spune, pe scurt, probleme. Alcoolul, etnobotanicele sau alte substante chimice care-ti induc “starea de plutire”, le vom numi, pe scurt, motive (nu as adauga aici adevaratele droguri usoare, cum ar fi cannabisul, deoarece nu cunosc niciun caz de deces in urma consumului de iarba).

Ma macina subiectul de azi dimineata, cand am stat langa un tanar de 20 de ani, decedat, vreme de trei ore. Din cele auzite era un baiat de gasca, student in primul an la Facultatea de Horticultura din cadrul USAMV, optimist, se implica in fel de fel de activitati de voluntariat, iar unei prietene ii promisese ca va merge cu ea, astazi, la o petrecere in aer liber. Nu s-a mai intamplat asta, deoarece in jurul orei 5.00 s-a aruncat de la etajul VIII al celui mai inalt camin studentesc din campusul Hasdeu. De altfel, saptamana trecuta, un student in anul IV la Arhitectura si-a pus si el capat zilelor, aruncandu-se de pe o cladire de birouri din Alba Iulia.

Intrebarea care-mi va ramane in minte, dar mai ales in mintile parintilor celor doi tineri, va fi de ce? De ce nu au putut lupta cu problemele, cu viata, cu varsta, cu motivele? Mereu imi spuneam cat de norocosi ne putem considera odata ce ne-am nascut si am inceput sa pasim in aceasta lume. V-ati intrebat vreodata cum ar fi fost daca nu ne aflam aici, sa nu gandim, sa nu vedem, sa nu interactionam cu cei din jur, sa nu simtim ceea ce simtim zilnic, sa nu facem ceea ce facem zilnic?

Asadar, de ce se sinucid tinerii? De ce cauta motive sa se sinucida si nu solutii pentru a tine piept problemelor, de orice natura ar fi ele? De ce, cand viata e frumoasa, berea e rece, ciocolata e dulce, iar anii care urmeaza asteapta sa-i exploram si exploatam la maximum…

TweetNu in una goala, ci una in care locuiesti alaturi de alte sase persoane. Si supravietuiti din 280 de lei pe luna. O camaruta, doua dulapuri, o soba prapadita si doua paturi ude mereu. Tu, o sotie si cinci copii. Asemenea familiei Czanka.

I-am descoperit azi, dupa ce doua studente la jurnalism in anul I (Oana si Andrada, care au si realizat un reportaj audio pentru un proiect european – il puteti asculta pe fundalul colajului) i-au vizitat acum cateva zile. Locuiesc sapte persoane intr-o singura incapere, pe strada Traian la numarul 11, intr-o casa pe care o observi de la o posta, deoarece ai impresia ca vei vedea cu ochiul liber cum o locuinta se darama. Nici macar nu e a lor si curand vor fi dati afara.

Azi le-am dus cateva haine (alaturi de Oana, Mara si Cristina), printre care am strecurat si un carnetel. Cel mai mic membru al familiei, Csaba, in varsta de 6 ani, si l-a insusit de cum l-a vazut. S-a apucat de desenat. Nu i-a luat mult pana ce sa ne arate creatia sa: o casa…

“Cand e senin ca acum suntem fericiti, cand ploua suntem tristi. Doua nopti am dormit uzi leoarca. Chiar si acum patul e inca ud”

Vezi o galerie foto: (more…)

TweetPasim mereu pe pietre de pavaj separate, dar care alcatuiesc acelasi trotuar. Niciun pas, insa, care se sprijina pe-o dala diferita nu seamana cu altul, unul precedent. Oamenii nu sunt rai si buni. Oamenii sunt diferiti. Sunt ca urmele de pe dalele de beton.

Nu suport mincinosii, cei care imi spun lucruri pe care nici ei nu le cred, insa simt ca trebuie sa o faca. Nu-i pot vedea pe cei aroganti, acei increzuti cu zambet fals. Nu vreau sa-i ascult pe cei care se dau importanti, niste dobitoci incoronati. Nehotaratii sunt cei mai complicati: acum vreau, mai tarziu nu vreau, ieri am facut, maine nu mai fac. Acei jucatori care, orice ar fi, stiu ca trebuie sa fii mereu aproape, dar sa taci, sa sezi, sa te ascunzi. Cu toate acestea, prefacutii sunt cei mai interesanti.

Nu-mi plac nesimtitii, ignorantii, sau acele persoane avide dupa atentie, dar care nu stiu sa ofere sau sa arate nimic, pentru ca nu le pasa. Persoanele reci, cei carora oricate le-ai explica, vor privi in sus si vor fluiera.

Ador persoanele care apreciaza un gest, iti spun ca esti interesant pentru ca ei chiar cred asta, te fac sa zambesti ori sa simti anumite clipe instant. Acele persoane care sunt al naibii de sincere, directe, incapatanate in sensul bun. Care nu te lasa sa fii mincinos, arogant, prefacut, nehotarat, cu zambet fals.

Cel mai important e ca noi, oamenii, lasam urme. Care, uneori, se spala la prima ploaie in timp ce sfaraie pe asfalt si-apoi dispar. Asadar, ce se intampla cand intalnim pesoane din prima categorie? Scurt, cu zambetul pe buze, ii transmitem un sincer: daca tu nu poti, va putea altcineva :)

TweetN-ai strigat niciodata jos cineva, ci sus altcineva. Eram un pusti si nu intelegeam ce e cu atata Revolutie, atata “Ceausescu nu mai e”, atata democratie peste noapte.

Intre timp, voi stateati zi si noapte in Piata Libertatii din Cluj, respectiv in fata la Universitate in Bucuresti si “trageati”de “cortina”. Doina Cornea & Co. reprezentau miscarea de rezistenta, acei golani, cum au fost numiti de unii. Cu diploma, cu ecuson. Iar tu ai venit frumos la papion si cu un mirific ecuson: Golan de la maison!

Victor Rebengiuc s-a opus comunismului cu fiecare colt al sufletului. I-am vazut emotiile si trairile pe viu, in cadrul TIFF, atunci cand ne povestea despre 1989-1990. In 21 decembrie 1989, cand s-a tras pentru prima data la Cluj, actorul se afla in orasul de pe Somes. Auzeam cum se tragea. Eram la Victoria. Colegii spuneau ca sunt niste porumbei care misuna pe acoperis. Apoi s-a auzit mai tare. Am spus clar ca se  trage. Tinerii strigau “Jos Ceausescu” si “Vrem libertate”.

Nu a trecut mult timp pana ce pe strazile orasului era feerie. Grupuri de tineri se plimbau prin oras si inconjurau actuala cladire a Prefecturii. Dintr-o data am auzit: “O fugit berestiaaaa”. Am vazut apoi la televizor, in casa unui om pe care nu il cunosteam, cum Ceausescu fugea cu elicopterul.

Dupa cateva zile, in Bucuresti, am spus ca trebuie sa facem si noi ceva. Nu stiam ce, dar trebuia facut ceva. Rebengiuc a participat aproape zilnic la intalnirile “golanilor” de la Universitate, unde a venit insotit de disidenta Doina Cornea purtand un ecuson: Golan de la maison. Deoarece toti tinerii care se adunau atat acolo, cat si in Piata Libertatii din Cluj-Napoca purtau ecusoane de golani, fiind numiti astfel de Ion Iliescu, dupa ce acesta a fost huiduit de sute de persoane pe platoul Salii Sporturilor, in cadrul unei vizite electorale. Doar ecusonul lui era, insa, diferit, deosebit, purtat de un om deosebit.

Multumesc, maestre, acum inteleg ce a fost cu atata Revolutie, atata “Ceausescu nu mai e”, atata democratie peste noapte.

TweetBunicii nostri au murit in razboaie, parintii au strigat printre gloante la Revolutie, iar noi, acum, marcam o noua fila in istorie. Cred ca e pentru prima data in istoria mondiala, nu doar a Romaniei, cand o gloata de tembeli care s-a adunat in Piata Victoriei sa protesteze nu au facut nimic altceva decat sa danseze, sa cante si sa bea bere. In deschidere, in fata unui public record a cantat CRBL (a se citi “cerebel”), un “artist” cu piciorul in ghips si cu papion. Gloata s-a cam plictisit, doar cativa dand din maini pe noul hit al tipului in ghips, intitulat Romania n-are noroc, dar se pricepe la tot – cei de fata ne-au demonstrat asta.

Apoi, gloata s-a pus pe dans. Dansul Pinguinului. Asa protesteaza Romania fata de masurile impuse de Guvern. Cuvintele sunt de prisos…

Propun ca pe viitor piesa de mai jos sa devina imn national. Pe ale carei versuri (putine, ca oricum romanul baga greu la cap) sa bem, sa cantam si sa dansam. Atat stie romanul! De ce sa nu ne meritam soarta?

TweetCuvintele dintre ghilimele fac parte dintr-o expresie ce apartine, evident, unui clujean. Prima persoana intervievata de Pro TV dupa marea explozie, care a avut loc weekendul trecut pe strada Paris din Cluj-Napoca. Un restaurant a fost ras de pe fata Pamantului, din cauza unei acumulari de gaz, iar alte cateva case si familii au fost afectate. Din fericire, nu au existat victime, motiv pentru care ne putem amuza, noi, cei din Cluj, pe seama expresiei barbatului:

Cat de tare s-a auzit explozia?

Ioi, ca o bomba.

Dupa cum vedeti, orice exclamatie facuta de un clujean incepe cu “ioi“. Cand incepe un clujean discutia, aceasta va fi precedata de “no“. Asadar, video: (more…)