Multi s-au intrebat ce o sa se intample in 11.11.2011. Pe plan local, aceasta zi e una istorica: la ora 0.30 primarul Clujului, Sorin Apostu, a aflat ca este retinut pentru 29 de zile pentru luare de mita in forma continuata. Nu lungesc povestea, ati aflat cu totii noutatile.

Dar de ce aceasta zi a fost socanta pentru mine?

Aflandu-ma in clubul Obsession, pe post de fotograf la Balul Bobocilor FSPAC (Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii), dupa aflarea deciziei data de judecatoarea Curtii de Apel in cazul Apostu, am incercat sa fac un scurt sondaj de opinie intre tinerii viitori jurnalisti.

Am intrebat 6 studenti in anii I si II (aleatoriu) daca stiu cine e Apostu si daca au aflat ca e cercetat pentru luare de mita.

Socant e faptul ca doi dintre viitorii jurnalisti nu cunosteau numele Apostu si niciunul din cei sase nu stiau ca acesta a fost retinut.

Dezbateti voi viitorul presei.

Cuvânt înainte: Interviul de mai jos este realizat de Brigitta Fetser, studentă în ultimul an la sectia Jurnalism din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării a Universităţii “Babeş-Bolyai”.

Am ezitat câteva săptămâni, însă am decis să îl postez într-un final şi pe blog (în varianta integrală şi originală), fiind primul interviu în care am avut ocazia de a povesti pe larg ce înseamnă jurnalismul şi această meserie pentru mine. Cu riscul de a supăra câteva dintre persoanele care citesc postările de pe acest site, nu pot decât să vă doresc lectură plăcută.

Jurnalismul ca tezaur

Se simţea pregătit pentru meseria  de jurnalist de o viaţă, cum spune el, însa în momentul în care a pătruns în redacţia unui ziar local şi-a dat seama că a păşit abia pe prima treaptă dintr-un şir lung, până să ajungă la titulatura de “presar”.A lucrat luni de zile cu promisiunea că va fi angajat şi într-un final i s-a îndeplinit dorinţa.

Radu Neag, un tânăr jurnalist de doar 22 de ani, scrie azi materiale de presă pentru una dintre cele mai importante instituţii de presă din România, compară metaforic jurnalismul cu o fată de care s-a îndrăgostit, iar cariera cu un basm în care trăieşte desfăşurarea acţiunii. Tânărul jurnalist vorbeşte sigur pe sine despre un happy-end, însă nu o singură dată la capăt de drum, ci în fiecare zi la apusul soarelui.

***

“Un jurnalist trebuie să gândească în locul a sute, chiar mii de persoane şi să-şi pună mereu întrebările pe care şi le pun ei”

Brigitta Fetser: Cum ai ajuns la cotidianul “Monitorul de Cluj”, primul ziar la care ai lucrat?

Mi-am luat inima în dinţi, pentru că ştiam cum privesc toţi persoanele noi, mai ales studenţii şi am vorbit cu un coleg care era deja angajat acolo. Am mers cu ideea de a face practică, evident, cum încep toţi. Am intrat în redacţie, am făcut cunoştinţă  şi astfel a început acel ceva de care nu mă pot despărţi acum.

Aveai încredere în ceea ce ai învăţat la facultate, adică  te simţeai pregătit atunci când ai intrat pentru prima dată în redacţie?

Dacă aş fi învăţat la facultate să spun “bună ziua”, răspunsul ar fi da, însă de la prima ştire scrisă mi-am dat seama că practica nici nu se compară cu teoria şi cursurile de la  facultate. Ce m-a ajutat a fost faptul că ştiam termenii, teoria: ce înseamnă şapou, cât de lung trebuie să fie, ce conţine, ce scoţi în titlu. Dacă eram pregătit? Cred că mă simţeam pregătit de o viaţă pentru asta, dar când am început să scriu primele rânduri mi-am dat seama că mă înşel.

Cât de greu este să te angajezi la un ziar din Cluj?

Dacă vrei să faci asta cu adevărat şi ai învăţat să ai răbdare, e foarte simplu. Nu trebuie decât să (more…)

Jurnalismul este, poate, una dintre putinele meserii pe care alegi sa le practici din placere. La un moment dat, insa, ajungi sa te intrebi daca nu cumva te-ai inselat cand ai ales sa faci asta, iar cu siguranta vei observa ca nu e totul lapte si miere. Evident, asta nu intalnesti in niciun domeniu, oricat de optimist ai fi.

Vorbind de acest “hop” din cariera, ajungem sa vedem prieteni, colegi si persoane care practica aceasta meserie oprindu-se la o tigara si intrebandu-se daca alegerea pe care au facut-o o data cu primul pas in presa a fost sau nu necesar. Cu siguranta, un raspuns complet la aceasta intrebare nu va primi nimeni. Cert e faptul ca, lovindu-se de acest “hop”, de aceasta intrebare, exista persoane care spun pas si persoane care reusesc sa mearga mai departe.

Consider ca toate acestea reprezinta o problema ce ar trebui sa ne puna pe ganduri…

Inainte sa incepem sa enumeram avantajele si dezavantajele oportunitatii de a fi jurnalist in Romania (e o diferenta enorma intre presa din tara noastra si cea de afara), iata si un exemplu, pentru a intelege mai bine la ceea ce ma refer mai sus: (more…)

Iata ca nu doar lucrurile frumoase isi gasesc un sfarsit ci si cele urate. Urate au fost momentele prezentate in episoadele din Rusinea de a fi student. In schimb, insa, restul momentelor petrecute alaturi de colegii pe care i-am avut alaturi in acesti 3 ani vor ramane mai infipte in gand decat clipele de dupa Bac ori cele de dupa admitere.

Am fost si student. Ce mai pot spune? zicea Hendea azi. Nu au mai ramas cuvinte. De asemenea, relatarile, subiectele jurnalistice, dezvaluirile, interviurile, reportajele, stirile si articolele au zburat, pentru cateva ore, din gandurile noastre. Au inghetat si au ramas adunate pe un birou prafuit din sufletele tuturor. Incep noi episoade din viata noastra si sper sa petrecem cat mai multe impreuna. E printre putinele clipe cand pot spune ca Nu mi-e rusine ca am fost student. Multumesc, Jurna 3.

Stimati profesori, poate ca am fost cea mai proasta generatie din ultimii ani, asa cum am fost etichetati de unii dintre dumneavoastra. Dar, asa cum spune si legislatia mass-media, pe care cu greu am invatat-o cu totii, in jurnalism, mai exact in presa, responsabilitatea unei greseli o poarta in primul rand, indirect, cel care e de acord cu situatia creata. Daca noi am fost etichetati astfel de dumneavoastra, v-as ruga pe cat posibil sa va priviti o data in oglinda si sa observati ca voi purtati in primul rand vina pentru ca am ajuns cea mai proasta generatie. Am fost niste copii timizi si am ajuns ce am ajuns din cauza dezinteresului venit din partea dumneavoastra.

Va doresc tot binele din lume. Iar in incheiere tot ce va pot spune e ca:

Noi putem fi oricand ca dumneavoastra, dar voi nu mai puteti fi nicicand ca noi.

Mereu sa inveti sa vrei sa fii liber sa faci ce vrei. Un rand chinuit intr-o minte chinuita de alte minti bolnave. Astfel as putea descrie, dupa cum vad eu, 3 ani in aceasta facultate. Insa acest capitol, suprimat intr-un rand, nu il inveti in facultate. Il inveti din reflex, cam dupa primul an, cand iti dai seama cum merge treaba in vestita FSPAC.

Dar filosofiile plictisesc. O sa trec la subiect. Ultimul an, primul semestru. Un semestru simplut, sarac in seminarii insa bogat in cursuri si restante din alti ani. Pe lista au fost trecute atelierele de presa scrisa si radio. Sarind peste lunile plictisitoare de ore pierdute pe la cursuri, am ajuns in sesiune. Unele examene au fost simple, iar pe ordinea de zi a celorlalte materii nu ni se impuneau prea multe, inafara faptului ca nu aveam posibilitatea de a intra la examene fara prezente. O porcarie de regulament. Am inghitit in sec si m-am prezentat in restante, unde le-am promovat pe toate cu brio (media 6-7, nu stiu exact; nu sunt la buget si nici nu vreau sa ma mandresc cu note mari la aceasta facultate).

Atelierul de Presa scrisa. Atelierul Radio. Doua ateliere, doua capete de tara. Al doilea era sustinut de Sebi Hetea, un om de nota 10+. De ce? Deoarece gandea el, nu regulamentul. Mi-a spus cam pe la inceputul semestrului ceva de genul:

Inteleg cum e sa si lucrezi si sa faci si scoala, astfel eram si eu. Pentru mine nu e nevoie sa ai prezente la acest atelier, insa mi-ar face placere daca ai veni. Asta pentru tine, poate vezi ceva sau auzi ceva care o sa iti placa. Insa, dupa cum am spus, prezentele nu sunt o conditie pentru a intra in examen.

M-a impresionat si am incercat sa merg la curs de cate ori aveam timp. Deoarece era dupamasa, iar eu cam pe la acele ore eram in redactie, ajungeam cu greu. Insa cred ca am mai fost de cateva ori dupa ce vorbisem cu el despre prezente si examen. Un dialog ca de la profesor la student, simplut si pe intelesul celor doua parti.

In schimb, atelierul de presa scrisa urma sa fie un infern. Nu neaparat pentru mine, ci pentru titularul cursului. Nimeni altul decat Radu Vida, de la Faclia (denumit Ziarul Mortilor din cate imi amintesc). “Profesorul” m-a facut in mai multe feluri, printre care si frustrat, fara a argumenta insa. Din cate am inteles se poarta la fel cu toti colegii pe care un poate sa-i inghita. Problema mea? Aveam nevoie de o nota pe cateva articole trimise. Acestea reprezentau examenul. Un reportaj, o stire, un pamflet etc. O data cu primul mail, caruia i-am atasat si tema, a inceput circul.

Eu incercam sa ii explic lui Vida despre faptul ca atelierul este restanta de anul trecut (nu ma prezentasem la examen pe atunci). Cu toate acestea, nu ma aflam in catalogul sau. In cele din urma a acceptat sa primeasca temele si mi-a spus:

Lucrarile pe care mi le-ati trimis au valoarea unui 5 (cinci). Nota pe care v-am trecut-o intr-un catalog aditional. Am discutat cu conducerea facultatii si, in cazul in care vreti o alta evaluare, puteti sa reluati intreaga procedura cu un alt profesor. In sesiunea de reexaminari, desigur.

Aici as avea ceva de comentat: lucrarile erau niste materiale publicate in ziar, unele fiind chiar si deschideri, altele secundare, insa la fel de importante. Am ales cele mai bune materiale ale mele, de la reportaje si pana la stirea de 600 de semne. Vida, insa, a fost de parere ca acele materiale sunt de nota 5. Fata de orice student, care abia in anul 3 invata ce e ala lead (sapou) si care e notat cu o nota mare pentru temele predate m-am simtit descriminat. Poate mai mult, aveam impresia ca cineva isi bate joc de mine, de munca si de timpul meu. Raspunsul meu a fost ca sunt de acord cu nota, imi doaream doar sa promovez examenul. Dupa ce i-am explicat lui Vida cum stau lucrurile cu materialele, am primit un raspuns rastit:

Imi rapiti prea mult timp. Nu am primit nici un fel de materiale de la Dvs. Si, in general, cred ca faceti prea mult caz de… cazul Dvs. Trimiteti-mi lucrarile, veniti la examen si, chiar daca nu apreciati bunavointa mea, va rog sa va pastrati aprecierile, ironiile si apasarile pentru Dvs.

Apasarea mea? Pe scurt, explicata domnului Vida, a fost ca sunt un simplu student la jurnalism, intamplator la cursul sau, care nu e obligat sa stranga prezentele la un curs la care se invata ce e aia stire (adica abia acum, in anul 3). Iar pe de alta parte un student care a platit pentru examen, a trimis materiale documentate si scrise in cateva zile, redactate corespunzator si de calitate. I-am cerut domnului Rad sa intervina, astfel nu stiu daca in ziua de azi as fi promovat acel examen. Fostul sef de catedra mi-a explicat cum stau lucrurile, dupa care, intr-o zi a sfarsitului de semestru, la secretariat am aflat ca mi s-a trecut o nota de trecere, insa nu mi s-a spus nota. Ma rog, poate prea putin conteaza.

***

Zilele acestea am primit un comentariu de la o colega care spunea in felul urmator (din cate mi-am dat seama e vorba de o conversatie intre ea si Vida):