In Sighisoara exista o moara (foto), vizavi de casa parintilor mei, unde doua pietre uriase sfarama, de peste un secol, porumbul celor care au nevoie de faina alba sau de malai.

Tata m-a dus pentru prima data acolo la o varsta frageda, motiv pentru care nu imi mai amintesc mare lucru, dar niciodata n-am sa uit mirosul fainii de malai caldute, care curgea parca la fel ca apa de ploaie printr-o streasina ingusta, dupa ce boabele sanatoase de porumb erau macinate fara resentimente de doua roci mari, zgomotoase.

E mirosul sambetelor din copilarie, cand dis de dimineata mergeam cu un carucior pe doua roti, alaturi de tatal meu, cu un sac la moara. Stateam sus, langa jgheabul in care se turnau boabele de porumb, dupa care fugeam repede jos, sa imi inec degetele in puful rezultat in urma faramitarii acestora. Imi miroseam apoi mainile ore intregi si ma bucuram de aceasta placere nesemnificativa aproape toata ziua…

Cladirea in care se afla moara e impartita in doua incaperi: cea mare, in care (more…)

Nu va e dor sa dati beepuri fetelor, iar ele sa va raspunda inapoi tot cu beepuri? Fetele, la randul lor, sa le dea beep-uri baietilor, iar ei sa le raspunda…

Sa le numarati. La primul apel sa stii ca se gandeste la tine, iar la doua apeluri sa-ti spui ca te iubeste :) Sau sa crezi asta daca primesti beep la ore fixe. In cate si mai cate nu credeam, oare, in acele vremuri. Da, ce vremuri…

Voi va dadeati beepuri? Ce va amintiti din acele vremuri?

Mihaela Racoviţan: tin minte ca era si un cod. Trei bipuri insemnau ceva, doua inseamnau altceva, cred ca operatorii bateau marunt din degete la vremurile alea. Nu prea isi scoteau banii:))

Mihaela Hiticaş: Aviz incepatorilor: Ora fixa = Te iubesc, un minut dupa ora fixa = Te doresc.

Mihai Biriş: 1 x ţârr = ma gândesc la tine; 2 x ţârr = te iubesc. Asta se cheama dragoste cu ţârâita :)

Letiţia Câmpan: O-> BIP! ….O+ BIP…….. O-> BIIIIP? …..O+ BIIIIP!…….O-> biip…….. O+ bip

Constantin Covaliu: Da da, cu bipuri la fix :)

Daniel Rus: Sau de vremea cand scriai la sarsitul mesajelor “sms back”.

Mihai Biriş: Vremurile actuale ne aduc dragostea “în retea” – vezi ofertele de mii de minute în retea. O murit bip-ul. Adevarul e undeva la mijloc: mai bine vorbesti un pic decat sa tat dai bipuri, dar nici prea mult ca… ce dracu sa tot zici? btw, nu-i tentativa de reclama la Cosmote :)

Monica Teglaş: Ce mai astepti? Da-mi un beep :)

Cezara Cartes: Mie nu mi-e dor de beep-uri, chiar deloc…ca si asa este unul care ma hartuieste cu ele de cateva luni :)

Mihaela Hiticaş: Eu inca mai dau bipuri :) Lui tata, care traieste in alta tara si caruia asa imi permit si eu mai des sa ii amintesc ca ma gandesc la el.

Andreea Enea: Chiar mi-e dor si mie. La noi parca era cu datul de beep cu numar necunoscut :)) Si da, beep la ora fixa, din ora in ora :D Mesaje tot la fel, numere pe care nu le stiam, ast sms :)) Pe atunci pretuiam. Si pretuiam fiecare cent. Si beep.

Cel mai mare pacat fata de oameni nu este ura, ci indiferenta. Indiferenta este esenta inumanitatii – George Bernard Shaw

Ma enerveaza cand vad ca noi, plutimea, nu suntem in stare sa ridicam un deget. Sa schimbam ceva, nu sa asteptam schimbarea. Dar ne e indiferent. Avem o atitudine miserupista, asta ma enerveaza. Ma enerveaza si faptul ca stam ca niste covoare spalate, batute si apoi intinse la soare sa se usuce, in fata lor.

Nu numai ca traim intr-o tara mai batuta de soarta decat Absurdistan, ci suntem si o natie careia ii place sa ni se bage pe gat un rahat mai mic dimineata, unul la pranz si altul seara. Suntem manipulati mai rau ca un copil de clasa a saptea si ascultam fara a ezita comenzile celor pe care (cica) noi ii alegem. Si asta ma enerveaza.

Ne place sa ne plangem, asa cum fac eu aici, dar si asta ma enerveaza. Ma enerveaza ca nu luam atitudine, ci mai degraba ne batem nevasta din cauza faptului ca traim intr-o tara corupta. Ea plange, se ridica, mai ia o palma si inghite in sec, cu gandul ca traieste intr-o tara de rahat, o viata de rahat alaturi de un sot de rahat. Dar nu ia atitudine. Mai bine mai ia o palma. Si asta ma enerveaza.

Credeti ca e prima data cand se fura voturi. Imbecililor. Dobitocilor. Imputitilor. Derbedeilor. Voi nu stiti nimic, stati, ascultati, credeti si executati. Asta ma enerveaza si mai tare.

Speram si visam ca tineretul va schimba totul, va ajunge “sus” si va reforma clasa politica. Noi, romanii, asteptam un Mantuitor, sa vina si sa ne salveze. Sa dea cu buzduganul, sa traga in teapa, sa rupa si sa bata. Iar asta nu ma enerveaza, ci ma scoate din sarite!

Marturisesc ca am privit candva ca pe-o rusine apartenenta la un popor oarecare, la o colectivitate de invinsi, cu origini asupra carora nicio iluzie nu-mi era permisa.

***

M-am saturat de cocalari, de pitipoance. De politicieni care nu mai au niciun simt inafara de cel al mirosului: zilnic dupa ciolan, caltabos. Spaga. Bani. Mi-e sila de ipocriti si de ingamfati, analfabeti care se dau destepti doar pentru ca flutura prin mall cheile unui BMW ori tin in mana telefoanele mobile primite de Mos Nicolae de la “taticu’”.

Mi-e scarba de lingusitori, editorialisti, pupincuristi si jurnalisti. De formatori de opinie. Indivizi care-si traiesc viata intr-o lume mereu santajabila, acest produs care la noi nu va fi niciodata pe cale de disparitie. De controlorii de pe trenuri sau din autobuz, care printre doua seminte sparte intre dinti iti cer cu scarba biletul. Functionare care iti vorbesc incruntat, de parca pentru asta ar fi platite, sa te urasca pe tine, sa se enerveze pe tine.

M-am saturat de un popor care nu stie sa ceara, numai sa dea. Un popor plin de tarani, care, la volan, opresc la trecerea de pietoni, dupa care te baga-n ma-ta. Suntem un neam dependent de durere. De amaraciune, de “of viata mea”. Abia asteptam ora 5, sa ne uitam la proteve. Sa plangem, sa ne amagim.

M-am saturat de politica, de circul gratuit de la TV. De acest lucru necesar, care nu a fost cerut, dar care ni se da. M-am saturat si mi-e scarba de toti balosii care nu au in memoria televizorului decat Antena, Etno, Acasa, Taraf si OTV.

Nu mai vreau sa traiesc intr-o tara inecata in credite, in datorii, in bani de la FMI. M-am saturat de tot ce misca in jurul meu. De oameni, de masini, de camioanele ce-mi cutremura linistea de dimineata pana seara, de Romania, de romanii mei si ai lor copii.

Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalti, am disparea într-o clipita.

Citate: Emil Cioran

Foto: picsel.ro

O natie de 23 de milioane de suflete. Noi generatii, noi personalitati, noi gandiri, noi sperante. Aceeasi speranta – o tara in care democratia si valorile umane sa fie puse pe primul loc. Rezultatul, dupa 20 de ani?

Prostime. Pulime. Noi, natia noastra, tara noastra. O adunatura de prostanaci, mintiti, ciuruiti, prostiti, mituiti. Suntem ceea ce gandim si teama mi-e sa o spun, dar noi nu gandim. Traim, parca, in neant, in timp ce se intampla atatea in fata noastra, la nasul nostru, pe ecranele noastre. Ne ducem traiul de zi cu zi ca si cand nimic nu s-ar intampla si continuam sa fim inocenti si nepasatori. De 20 de ani. Parca plutim.

Noi radem de ei, le spunem marinari, prostanaci, bunicute, moguli sau oligarhi, ei ne fac derbedei, imputiti, dobitoci si nesimtiti. O vedem, o auzim, dar continuam sa traim in neant, sa plutim. Noi, plutimea.

A fost nevoie de 20 de ani sa aflam ca voturile se fura, ca hotul striga hotul (nu ca nu ar fi), iar tara este pusa la cale in spatele nostru, chiar daca se intampla atat de evident la nasul nostru. Dar noi plutim. Inghitim in sec, mergem si azi la lucru, injuram televizorul si adormim.

Ne trezim intr-o noua minciuna si continuam sa traim. Ia sa ne gandim, inca 20 de ani?

Ca tanar sunt nefericit si ma gandesc tot mai serios daca merita sa raman aici. Dati-mi un motiv sa mai stau, pentru ca motive de a parasi tara am destule.

Foto: picsel.ro

In ultimul an de liceu, stateam cu mama in fata monitorului, citind, pe rand, profilul fiecarei facultati din Cluj-Napoca si Sibiu. Am cazut de acord sa aleg Facultatea de Drept sau ceva in domeniul informaticii. Timpul a trecut foarte repede, iar cu o luna sau doua inainte de Bacalaureat, mi-am dat seama ca nu m-am mai gandit deloc la facultate, iar in acel moment profilurile pe care le-am ales intre timp imi stateau parca in gat.

Legi? Sau iarasi matematica? Bleah, nu mai vroiam. Patru ani de liceu s-au scurs injurand matematica. Am ales un profil real inainte de a ma inscrie la liceu fiind indragostit, ca orice adolescent, de calculatoare, hardware, informatica.

Au mai trecut cateva zile si examenul final se apropia cu pasi repezi. Mai repede se apropia, insa, admiterea. Spontan si cu zambetul pe buze, am sarit din fata calculatorului si am fugit in camera alaturata. Vreau sa fac jurnalism, le-am spus (more…)

Ma uitam indelung la unul din fostii mei colegi si nu-mi venea sa cred. A trecut atat de mult timp de cand nu ne-am vazut incat uitasem expresia fetei sale atunci cand rade, cand se mira ori cand intreaba ceva. Am uitat, desi a trecut doar un an. De colegii din facultate nu mai spun…

Dar oare ce mai fac acei buni prieteni, cei mai buni prieteni, cu care ieseam la bere dupa fiecare zi de munca sau ne strangeam in weekenduri pe terase si barfeam ca babele cele mai neimportante lucruri din lume?

Sa nu mai zic de fosta gasca din liceu. Eram de nedespartit. Am uitat si cum ne cheama. Acum cateva zile fusese ziua de nastere a unuia dintre ei. Am uitat.

Nu imi vine sa cred ca am o nepotica frumoasa foc pe care nu am vazut-o inca, desi locuieste in centrul tarii, unde iau curba muntii. E fetita unuia dintre cei mai buni si apropiati veri ai mei. Mi-am tot spus ca merg sa o vad dar am uitat. Am uitat un an, a mai trecut unul si, daca ma gandesc mai bine, ma intreb de cate ori o sa mai uit. Ma sperie gandul ca vom ajunge sa ne cunoastem pe internet: intr-o zi, in fata webcam-urilor sau a cine stie ce telefoane performante. Poate o sa reusesc sa o si pup de ziua ei de la distanta. Daca nu uit.

Viata trece pe langa noi si nici macar nu ne face cu mana. Uitam sa o traim. In ultimul an, daca privesc inapoi, ajung la concluzia ca am uitat cine sunt. Am uitat sa rad, sa ma distrez, sa povestesc.

De ce uitam? De ce viata trece pe langa noi?

PS: Imi cer scuze ca am uitat de voi…

In liceu eram fascinat de Eminem. Cumparam revistele Bravo si Popcorn, in asteptarea unui nou poster cu el. Nu ascultam hip-hop sau rap prea des, dar imi placea Eminem. Nu stiu de ce, probabil pentru ca eram un adolescent ca multi altii, iar Slim Shady era atunci un trend. Un Michael Jackson al generatiei messenger.

In cateva luni am umplut peretii cu postere. Ba chiar am realizat un material grafic cu numele sau, iar pe unul dintre pereti am lipit un altul, facut de mana, cu ajutorul a doua pixuri colorate. Camera era flancată cu imaginea sa, chiar si unul din dulapuri avand lipit, pe interior, o poza a sa.

Invatam versurile melodiilor sale pe de rost si le fredonam in ore, acasa sau la petreceri, iar cand aparuse filmul 8 Mile nu m-am mai dezlipit de monitor pentru cateva zile.

Nu m-am declarat un fan infocat si nu sunt nici acum. Imi placeau doar versurile sale, modul in care rostea cuvintele si timiditatea de care dadea dovada in viata de zi cu zi.

Au trecut atatia ani de atunci si am uitat camera decorata cu postere. Am uitat si versurile, subiectul filmului si cat de mult imi placea sa desenez. Dar nu am uitat sentimentul pe care il simt atunci cand ascult, in liniste, o piesa a sa. Am ascultat cea mai noua piesa a lui. Mi-am reamintit totul si parca-mi doresc din nou in camera mea. Ascultati-o, merita, va garantez ca veti vrea si voi o camera ca a mea.

TIFF 2009. Foto: Vakarcs Lorand

Un festival care ne salveaza de politica, ne scoate dintre betoane si ne arunca liberi in mirajul filmelor de lung sau scurt metraj. Fruntile ne sunt, parca, mai descretite, iar oboseala e alungata de un masaj relaxant ce ni-l ofera peliculele aduse din toate colturile lumii.

VIP-urile prezente ne fac sa visam la Cannes, sau de ce nu la Oscar, iar fotografii, cu blitzurile lor stroboscopice, ne arunca, parca, in mijlocul vizitelor oficiale ale conducatorilor unor state occidentale.

CTP, Mungiu, Hurezeanu. Foto: Vakarcs Lorand

Avem covoare rosii, cocktailuri, vedete care traiesc printre noi, oameni pe care-i vedem doar la televizor, dezbateri care pun tara la cale, filme din belsug si proiectii covarsitoare. Cultura Clujului se afla in vacanta de vara, iar locuitorii lui traiesc in slow motion clipele fermecatoare. Starea de spirit din oras ne face sa credem (din nou) ca vin americanii. E liniste. Sunt filme. E festival. E o gura de aer necesara.