Cine nu a auzit de Funky Faces, proiectul foto prin care a fost decorat intregul tavan al localului Funky Bar cu portrete alb-negru? (totul despre el aici)

Da, de asta ma mir si eu, la final, deoarece feedbackul a fost peste masura asteptarilor mele.

Ii multumesc lui Catalin Lungu, patronul localului, pentru ca a avut incredere in mine si mi-a dat mana libera, sa fac ce vreau, cum vreau. In seara in care povesteam cu el ce vom face nu cred ca visam la un succes atat de rasunator nu doar in ce priveste designul tavanului, ci si a faptului ca proiectul va fi atat de vizibil si in mediul online si, ba chiar mai mult, in presa.

Dar sa o iau cu inceputul.  Catalin vroia sa redecoreze tavanul inainte de deschiderea din aceasta toamna si impreuna am cazut de acord sa il decoram cu fotografii. Vroiam ceva dinamic, cu oameni de pe Piezisa, tineri care stau la mese, rad, se distreaza etc. Atunci, Catalin mi-a spus: De mult vroiai sa faci o expozitie foto a ta, acum ai ocazia. Hai sa fixam un termen de o luna.

Am hotarat imediat ca va fi vorba de portrete super-detaliate, listate pe A3, un proiect relativ unic in Cluj-Napoca. Provocarea mea era, insa, realizarea unui concept si punerea sa in aplicare de la A la Z, respectiv nu doar realizarea fotografiilor.

Am furat destula meserie, zic eu, cat timp am fost in presa si am inteles ce inseamna promovarea unui proiect/eveniment. Dupa ce am realizat primele portrete am postat un teaser pe blog si un mic filmulet realizat de Andi Daiszler (caruia ii multumesc pentru timpul dedicat proiectului atat la fata locului cat si acasa, editand teaserul si making of video-ul pe care il puteti urmari mai jos).

De asemenea, toate fotografiile realizate in cadrul proiectului au fost postate intr-un album pe Facebook, iar dupa el potopul :) Lumea a inceput sa fie deja curioasa si sa vorbeasca despre ce faceam noi in incinta localului. Auzisem chiar si doua fete pe strada, necunoscute, care se intrebau daca sa intre sau nu in bar pentru un portret :)

A mai urmat o postare dupa ce am terminat realizarea portretelor, apoi un comunicat de presa. Informatia a aparut a doua zi in mass-media. Vineri am ajuns cu stickul la CopyShop, pe strada Universitatii, unde in trei pasi si doi timpi au fost listate fotografiile si livrate la Funky Bar (multumiri pentru serviciile de calitate si profesionalism). Sambata ne-am apucat de lipirea lor, cu doar trei ore inainte de inaugurarea tavanului. Astfel se explica si faptul ca invitatii, dar si televiziunea erau acolo deja cand noi ne aflam pe ultima suta de metri cu lipirea fotografiilor (revin zilele acestea si cu stirea TV).

Cei prezenti s-au aratat foarte incantati de ce au descoperit la fata locului, iar internetul a vuit toata ziua, ceea ce ne-a facut sa intelegem ca totul a fost un succes si am reusit sa realizam ce ne-am propus. Multumesc twitteristilor, de asemenea, si tuturor celor care au sustinut si s-au bucurat de acest proiect. Ma bucur ca datorita Funky Faces nu am avut parte doar de un feedback peste asteptari in urma primei mele expozitii, ci am adus pe buzele multor oameni si numele unuia din cele mai indragite localuri de pe Piezisa, Funky Bar. Ah si ce party a avut loc in acea seara…

Sper sa va surprind si pe viitor!

PS: Daca m-am balbait in text sa stiti ca e din cauza emotiilor. Da, am avut si inca mai am putine :)

Nu va faceti griji. Eu am incredere. Vedeti, putem reusi sa facem orice ne propunem, le-am spus prietenilor inainte de a se afla castigatorul celui mai mare concurs de parodiat reclame din tara, Grand Spoof 2011, organizat de IQads. Am fost intrecuti de alti finalisti, dar mai apoi am revenit. Si am castigat. Noi, cei din provincie, cei din Ardeal, o mana de oameni care intr-o seara s-au adunat in fata unui magazin si au filmat parodia la o reclama (detalii aici). Eram toti obositi, flamanzi si vroiam acasa. Dar ne-am distrat. Andi isi dorea sa realizam spooful, noi aveam incredere de la inceput si, cu putina vointa, a fost filmat.

La aflarea castigatorului, dupa inscrierea sa in concurs, una din singurele terase populate inca in Cluj-Napoca, cea de la Booha Bar (deoarece odata cu plecarea studentilor Clujul devine pustiu) si-a indreptat atentia catre masa noastra. Abia dupa incheierea competitiei am realizat ca a fost un concurs serios, foarte cunoscut pe plan national. Pana atunci am luat-o ca pe o distractie, am fost niste naivi, asa cum ne place noua sa fim si sa traim majoritatea momentelor. Intr-adevar, n-am fi reusit fara ajutorul celor care ne cunosc, dar si al celor care care (inca) nu au facut asta. Fara voturile lor probabil nu am fi fost aici, dar ei au considerat ca meritam.

Spooful castigator:

Vedeti, putem reusi sa facem orice ne propunem, au fost cuvintele pe care le-am rostit din nou. Intr-adevar, putem reusi sa castigam un concurs cu un spot filmat de unul din cei mai profesionisti cameramani din Cluj nu ca tehnologie, studio si alte echipamente pe care le-au folosit competitorii nostri, ci prin daruirea, increderea si tehnica sa (jos palaria, Vlad Anca), dar si prin voie buna.

E remarcabil cât de mult îţi poate fi influenţată viaţă de doar câteva persoane. Simpla lor prezenţă în apropierea ta te poate duce de la o potenţială mediocritate la o probabilă excelenţă, în doar câţiva ani. Mă mai întreb uneori, când îmi amintesc, câţi dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi dacă acele două, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decât sunt.

Iar unii dintre ei, oamenii care au declanşat în noi acea furtună atât de necesară strălucirii, nici măcar nu vor şti vreodată cât de mult din ceea ce suntem le datorăm. Poate că nici măcar nu şi-au propus să facă asta. Tot ce au avut de făcut a fost să vadă în noi o strălucire pe care noi simţeam că nu o avem.

Cuvintele inclinate de mai sus completeaza poate una din cele mai bune carti romanesti, Suntem furtuni, semnata de Andrei Rosca. Intr-adevar, putem fi niste furtuni si intr-adevar, putini stim ca in viata conteaza mult mai putin tehnica, tehnologia, norocul, banii, smecheria, minciuna, precum oamenii pe care noi ii alegem sa ii avem in preajma.

Noi am facut-o si pe asta. Pentru ca nu putem trai unii fara altii si pentru ca stim sa fim oameni. Iar pentru a intelege mai bine ce inseamna oamenii din jurul meu, iata cu ce m-au surprins de ziua mea weekendul trecut.

Prieteni, ce urmeaza? :)

Guest post de Andi Daiszler. Cititi, urmariti video, amuzati-va si nu uitati sa ne votati :)

UPDATE: VOTATI AICI logandu-va cu contul de Facebook si pe urma puteti citi cele de mai jos, asta e mai putin important :))

Mergem (echipa de producție e formată din vreo șapte persoane, cu tot cu actori și operator boom) la Grand Spoof 2011 cu o producție pe care o veți putea vota de joi, 4 august 2011, pe site-ul iqads.ro. Iar titlul vrea doar să spună că voi zâmbi pentru fiecare vot obținut de “Riști să Câștigi?” în cadrul competiției Grand Spoof. Am de unde să împart zâmbete, mai ales dacă stați două minute să urmăriți perlele de la filmarea clipului înscris în competiție.

filmări pentru Riști să Câștigi?

Și știu că n-am mai scris de mult pe blog, adică de când am schimbat locul de muncă, dar asta e altă poveste pentru altă dată. Ceea ce vreau să spun e de câteva zile am început din nou să văd în zâmbete evadarea din zilele mohorâte. Și cert e că nu m-am mai distrat atât de bine de foarte multă vreme.

Am filmat exact două ore luni după-amiaza, iar ieri spre seară am finalizat și montajul (Vlad l-a finalizat, de fapt ). Însă, nici măcar nu asta a fost atât de important. Cu Vlad vorbisem de circa o săptămână despre ideea parodierii reclamei de la “mmmplac înghețatele norocoase”, dar m-am aglomerat cu lucrul și n-am putut să vorbesc cu el decât duminică. Abia luni la ora 18 aveam ceva concret, respectiv o cameră, mă rog, două, și o girafă.

Lipseau actorii, că scenariul exista deja, era “foarte prost scris”, după cum zicea Vlad, dar ideea era bună. Deși am solicitat în nenumărate rânduri ajutorul tututor cunoscuților pe Internet, n-am dat de nimeni. Într-un final, l-am luat pe Radu flămând și le-am sunat pe Anca și Mihaela, care nu au zăbovit foarte mult pe gânduri.

Ideea e că tot filmul se datorează oamenilor din jurul meu, celor care îmi reamintesc că lucrurile nu rămân veșnic la fel. (Vedeţi mai jos “bloopers” din timpul filmărilor)

Și, în legătură cu absența mea de pe aici, să știți că nu am fost în concediu. Decât vreo 3 zile când am fugit la mare și la nepoata Daria din Galați (e fiica celui mai bun prieten pe care-l am în Galați), dar și atunci am lăsat materiale în lipsa mea.

Vreau doar să mai mulțumesc tututor celor cu care am interacționat în timpul TIFF-ului, tuturor celor care m-au însoțit în perioada TIFF la film. Mulțumiri speciale Izei, pentru cel mai frumos cadou pe care l-am primit în perioada TIFF și mulțumiri speciale și celor de la BenQ România, care m-au sponsorizat cu bilete la film.

Nu uitați să intrați pe site-ul celor de la iqads ca să verificați și lucrarea înscrisă de noi în concurs. Dacă vă place, vă “zâmbesc” ca să o și votați!

Povestea e scurta, extrem de scurta, dar sper ca de acum incolo sa se scrie continuarea. Si sa fie lunga :)

Faceam fotografii de placere. Lucram cu un Nikon D40 pana acum doua luni. Feedbackul a fost unul peste asteptari, tinand cont ca nu sunt fotograf. Dar pana la urma, cine e fotograf? Cel care are scris asta in fisa postului? Cel care vinde poze? Cel care face asta de placere? Cel care are un aparat foto in dulap? Nu conteaza, spuneti-mi Radu, nu fotograf, dar mie-mi place al naibii de mult fotografia. Tot ce am invatat a fost de la colegii fotografi, de la prieteni, de pe forumuri si vizualizand mii de fotografii de pe agentii, siteuri specializate sau reviste de profil.

Ti-ai ratat cariera | Ai si studio? | De ce nu vinzi fotografiile? | Ar trebui mai serios sa te apuci de foto. Sunt cateva din replicile apropiatilor mei, dar si ale necunoscutilor. Stiam ca ce realizez imi place si rezultatul era pozitiv, dar nu stiam cum vad “munca” asta cei din jur. Scopul nu e sa ma laud, ci sa recunosc ca, datorita lor, am facut un upgrade, am trecut la D90 cu fix de 50mm, am pastrat si teleobiectivul de 300mm si, de saptamana trecuta, am creat propriul brand. Simplu.

De la simplu si numele, simpleFOTO. Punct ro. Am ales simple (simplu) deoarece, asa cum cineva mi-a scris intr-un comentariu mai demult, simplitatea lasa loc pentru valoare, sentiment, emotie, imaginatie. Asta facem noi. De fapt, eu si un coleg si prieten bun, Thomas Câmpean, cu care am pornit pe drumul lung, frumos si colorat, dar nu atat de – culmea – simplu :D Am facut un compromis: fara Photoshop, fara scenarii artificiale. Lasam totul in „mainile“ umbrelor si a razelor colorate ale soarelui (desigur, ne vom folosi de programele de editare pentru contrast cand e cazul ori mici retusuri). Asadar, simplu dar sofisticat. De aici si sloganul Simplicity is the ultimate sophistication. Mai multe despre ce ne-am propus, aici.

simpleFOTO.ro a fost lansat la apa saptamana trecuta. N-a fost usor nici cu siteul si inca mai am de lucru la el, insa unde am ajunge daca n-am dispune de optimismul si naivitatea acestei varste? :D

Intre timp am iesit in lume si pe Facebook (unde chiar va rog sa dati like paginii noastre), dar si cu o oferta super tare, pe cel mai tare site de reduceri din Cluj-Napoca, www.youdeal.ro – 99% reducere pentru o sedinta foto profesionala, adica o sedinta foto cu 1 leu. Da, ati citit bine. Majoritatea au ras, dar e o investitie pe termen lung in promovare, iar de inceput se potriveste perfect. Spun pe termen lung deoarece s-au inscris multe persoane, iar sedintele foto vor fi programate in decurs de 180 de zile, sa beneficieze de ele toti :) Grabiti-va, inca mai puteti primi un voucher pana maine (sambata) noapte, la ora 00.00.

Dragi prieteni, iata ca am facut si pasul asta. Datorita voua. Si tot datorita vom face cele mai frumoase poze, cu oameni frumosi, de la evenimente frumoase. Fiecare poza demna de postat pe care o voi realiza va aparea pe pagina mea oficiala de Facebook, unde am postat si pana acum de altfel (apropo, portofoliul meu) si careia ii puteti da like daca nu ati facut-o.

Nu uitati de like la pagina de Facebook a simpleFOTO, unde gasiti cam toate pozele de pana acum, cate am reusit sa urc, dar si viitoarele fotografii.

Aceasta postare nu e despre ce am realizat, ci despre ce imi place sa fac. Deoarece nu sunt fotograf, ci doar o persoana cu aparat de fotografiat care iubeste fotografia.

Lumea fotografiilor si a fotografilor nu are nevoie de prea multe cuvinte, ci de lumina buna, un aparat mai mult sau mai putin performant, idei, inspiratie si multa, foarte multa voie buna.

De cand lucrez in presa am invatat ca o poza expresiva, care spune o poveste, are nevoie de un element uman. Un personaj intr-o fotografie, facand ceva, poate spune o poveste fara a mai fi nevoie de un articol. Dar nici despre partea teoretica nu e vorba in aceasta postare. E vorba despre entuziasm. De respect, de sentimente, de a starni o emotie sau nu printr-o fotografie.

Am mentionat de elementul uman deoarece prefer sa fotografiez oameni. Rareori ma aventurez sa surprind ceva static, neinsufletit, dar chiar si atunci o fac pentru ca acel lucru transmite un sentiment de bine in general (vezi albumul Clujul noaptea iarna). Asadar, iubesc portretele si stilul news photo sau fotografiile-eveniment.

Prin fotografiile-eveniment vad acele capturi surprinse in momentul potrivit, cadre pe care nu mai ai sansa sa le surprinzi inca o data. Practic, acele poze in care surprinzi verbul, actiunea, asa cum foarte frumos explica fotojurnalistul Mark Hancock. Asemenea imagini sunt “scoase” nu de fotografi, ci de fotoreporteri. Doar ei stiu sa vada cel mai bine verbul, actiunea care trebuie surprinsa. Hancock da un exemplu cum mai simplu nu exista, pentru a intelege cel mai usor ce inseamna surprinderea verbului intr-o fotografie-eveniment: The girl hits (or misses) the ball. There are no other options. The girl is easy to photograph. The ball is easy to photograph. The verb is the hard part. (un album in care gasiti asemenea fotografii)

In cazul portretelor e vorba de surprinderea sentimentelor de pe fata unui om. Eu unul prefer sa surprind doar zambete. Si inca nu am cerut niciunei persoane pe care am fotografiat-o sa zambeasca. Nici macar sa se urce in copac. Nici sa stea pe burta. Imi place ca totul sa fie cat mai natural, sa ne plimbam, sa ne oprim in cate o locatie, sa bem o cafea. Sa las persoana sa se deschida. E exact la fel ca atunci cand iei un interviu: incepi cu intrebari mai usurele, iar apoi incet mergi acolo unde vrei sa ajungi. Imi place sa ma port natural, pentru ca si persoana pe care o fotografiez sa se poarte natural. In fotografii vreau sa te surprind asa cum esti, dar cum mai poti fi tu daca eu iti impun o anumita pozitie? Tu stai cum vrei, unghiul mi-l caut eu, ii spuneam unei prietene.

Apropo de natural, mi-am instalat Photoshopul doar pentru a retusa un mic cos ori un fir de rimel cazut de pe gene pe fata. Urasc pozele facute unor oameni frumosi, bagate in calculator si plasticate in Photoshop. Urasc luminile artificiale venite din toate partile. Urasc modificarile, ador naturalul. O raza de soare care intra in obiectiv, o umbra a unui copac pe fata unei fete… (un album in care gasiti asemenea fotografii)

Fotografiile trebuie sa fie simple. Ca oamenii. Sa privesti un album foto cu oameni frumosi care sa te linisteasca, ori de care sa te indragostesti. Sa deschizi o fotografie de la un protest care sa iti spuna totul despre nemultumirile celor prezenti sau, in cazul meu, sa te uiti la ultimele portrete realizate si sa iti spui, dupa ce le vezi si revezi, ca nu crezi ca ai avea cum sa le refaci mai bine daca ar fi cazul. Fotografiile trebuie sa te rascoleasca. Sa te bucuri, sa emani de fericire, ori sa te intristezi. Depinde ce poze iti palce sa privesti. Ori sa fotografiezi.

Va astept pe fotoblog si va invit sa dati like si paginii mele foto de pe Facebook.