In Sighisoara exista o moara (foto), vizavi de casa parintilor mei, unde doua pietre uriase sfarama, de peste un secol, porumbul celor care au nevoie de faina alba sau de malai.

Tata m-a dus pentru prima data acolo la o varsta frageda, motiv pentru care nu imi mai amintesc mare lucru, dar niciodata n-am sa uit mirosul fainii de malai caldute, care curgea parca la fel ca apa de ploaie printr-o streasina ingusta, dupa ce boabele sanatoase de porumb erau macinate fara resentimente de doua roci mari, zgomotoase.

E mirosul sambetelor din copilarie, cand dis de dimineata mergeam cu un carucior pe doua roti, alaturi de tatal meu, cu un sac la moara. Stateam sus, langa jgheabul in care se turnau boabele de porumb, dupa care fugeam repede jos, sa imi inec degetele in puful rezultat in urma faramitarii acestora. Imi miroseam apoi mainile ore intregi si ma bucuram de aceasta placere nesemnificativa aproape toata ziua…

Cladirea in care se afla moara e impartita in doua incaperi: cea mare, in care (more…)

Andi Daiszler a demisionat de la Monitorul de Cluj din cauza faptului ca i-a fost schimbat titlul unui material despre tinerii anchetati in jaful de la Banca Transilvania din Cluj-Napoca. Titlul aparut in ziar si pe site suna asa: Doi mucosi de Manastur, suspecti in jaful de la BT. Am cerut schimbarea titlului sau scoaterea semnaturii mele de pe materialul online in ziua publicarii, lucruri care nu s-au intamplat. Imi cer scuze cu aceasta ocazie familiilor celor doi “pusti” (asa erau in titlul meu) sau oricaror cititori care s-au simtit (pe buna dreptate) lezati/ofensati de titlu, spune el pe blogul personal.

Andi mi-a fost coleg si datorita lui am ajuns sa lucrez in presa. La recomandarea sa, am facut practica la Monitorul de Cluj, in 2008, unde am si ramas mai apoi timp de un an de zile.

Chiar daca multi il considera un personaj greu de inteles, eu il respect pentru corectitudinea de care da mereu dovada (sau cel putin uneori :) ). De data aceasta a avut „coloana”, cum ii spunem noi, ceea ce putini mai au in ziua de azi, mai ales in astfel de vremuri grele.

Il las acum sa se desparta cu greu de Monitorul, asa cum am facut-o si eu, din cauza oamenilor faini care lucreaza sau au lucrat acolo in acea perioada. Succes pe viitor, Andi :)

Nu va e dor sa dati beepuri fetelor, iar ele sa va raspunda inapoi tot cu beepuri? Fetele, la randul lor, sa le dea beep-uri baietilor, iar ei sa le raspunda…

Sa le numarati. La primul apel sa stii ca se gandeste la tine, iar la doua apeluri sa-ti spui ca te iubeste :) Sau sa crezi asta daca primesti beep la ore fixe. In cate si mai cate nu credeam, oare, in acele vremuri. Da, ce vremuri…

Voi va dadeati beepuri? Ce va amintiti din acele vremuri?

Mihaela Racoviţan: tin minte ca era si un cod. Trei bipuri insemnau ceva, doua inseamnau altceva, cred ca operatorii bateau marunt din degete la vremurile alea. Nu prea isi scoteau banii:))

Mihaela Hiticaş: Aviz incepatorilor: Ora fixa = Te iubesc, un minut dupa ora fixa = Te doresc.

Mihai Biriş: 1 x ţârr = ma gândesc la tine; 2 x ţârr = te iubesc. Asta se cheama dragoste cu ţârâita :)

Letiţia Câmpan: O-> BIP! ….O+ BIP…….. O-> BIIIIP? …..O+ BIIIIP!…….O-> biip…….. O+ bip

Constantin Covaliu: Da da, cu bipuri la fix :)

Daniel Rus: Sau de vremea cand scriai la sarsitul mesajelor “sms back”.

Mihai Biriş: Vremurile actuale ne aduc dragostea “în retea” – vezi ofertele de mii de minute în retea. O murit bip-ul. Adevarul e undeva la mijloc: mai bine vorbesti un pic decat sa tat dai bipuri, dar nici prea mult ca… ce dracu sa tot zici? btw, nu-i tentativa de reclama la Cosmote :)

Monica Teglaş: Ce mai astepti? Da-mi un beep :)

Cezara Cartes: Mie nu mi-e dor de beep-uri, chiar deloc…ca si asa este unul care ma hartuieste cu ele de cateva luni :)

Mihaela Hiticaş: Eu inca mai dau bipuri :) Lui tata, care traieste in alta tara si caruia asa imi permit si eu mai des sa ii amintesc ca ma gandesc la el.

Andreea Enea: Chiar mi-e dor si mie. La noi parca era cu datul de beep cu numar necunoscut :)) Si da, beep la ora fixa, din ora in ora :D Mesaje tot la fel, numere pe care nu le stiam, ast sms :)) Pe atunci pretuiam. Si pretuiam fiecare cent. Si beep.

N-am ales eu, dar fac parte din generatia perfecta, care a vazut/vede/va vedea schimbarile care au avut/vor avea loc intre doua milenii.

Sunt un tanar norocos, as putea spune. Evident, in toti acesti ani au existat/exista atat adevaruri, cat si aberatii sau, definite academic, minciuni, manipulari.

Asadar, prin ce am trecut si ce ni s-a mai pregatit? Le-as imparti in doua categorii (in capatul paginii astept propunerile voastre):

ADEVARURI:

Cernobil. M-am nascut sub nori radioactivi, care au acoperit si tara noastra dupa calamitatea nucleara care a avut loc la Cernobil in 1986, atunci cand reactorul “number 4″ al celei mai mari centrale atomoelectrice din nord-estul Europei a explodat. Copilaria mi-am petrecut-o ascultand povesti despre vacile bolnave care ne dadeau laptele. Se spunea ca praful radioactiv se aseza pe plante si pe frunzele lor, iar odata ce acestea erau consumate de animale, ele se imbolnaveau. In acelasi timp, un raport al Organizatiei Mondiale a Sanatatii arata ca peste 9.000 de persoane expuse vor muri din cauza unor forme de cancer.

Revolutia. Am supravietuit Cernobilului si a urmat Revolutia din 1989. Desi mi-as fi dorit sa particip activ la ea, aveam doar 3 ani. Lumea se saturase de stat la coada, de mancare cu portia, de constrangere. Romanii au iesit in strada si l-au dat jos pe Ceausescu, iar ceea ce a urmat ne-a schimbat tuturor destinele. Daca am fi trait inca sub un asemenea regim, probabil nu as mai fi scris astazi aceste randuri de pe acest laptop. Anyway, la putere au venit oameni din aceeasi nemoenclatura, iar dupa 20 de ani, timp in care au furat tara si au distrus-o din temelii, ne putem declara invinsi.

Televizorul color. Un fel de LCD al epocii comuniste. A fost poate cea mai mare bucurie a mea in copilarie (plus un player video cu casete). Primul televizor color achizitionat de ai mei a fost un (more…)

In ultimul an de liceu, stateam cu mama in fata monitorului, citind, pe rand, profilul fiecarei facultati din Cluj-Napoca si Sibiu. Am cazut de acord sa aleg Facultatea de Drept sau ceva in domeniul informaticii. Timpul a trecut foarte repede, iar cu o luna sau doua inainte de Bacalaureat, mi-am dat seama ca nu m-am mai gandit deloc la facultate, iar in acel moment profilurile pe care le-am ales intre timp imi stateau parca in gat.

Legi? Sau iarasi matematica? Bleah, nu mai vroiam. Patru ani de liceu s-au scurs injurand matematica. Am ales un profil real inainte de a ma inscrie la liceu fiind indragostit, ca orice adolescent, de calculatoare, hardware, informatica.

Au mai trecut cateva zile si examenul final se apropia cu pasi repezi. Mai repede se apropia, insa, admiterea. Spontan si cu zambetul pe buze, am sarit din fata calculatorului si am fugit in camera alaturata. Vreau sa fac jurnalism, le-am spus (more…)

Ma uitam indelung la unul din fostii mei colegi si nu-mi venea sa cred. A trecut atat de mult timp de cand nu ne-am vazut incat uitasem expresia fetei sale atunci cand rade, cand se mira ori cand intreaba ceva. Am uitat, desi a trecut doar un an. De colegii din facultate nu mai spun…

Dar oare ce mai fac acei buni prieteni, cei mai buni prieteni, cu care ieseam la bere dupa fiecare zi de munca sau ne strangeam in weekenduri pe terase si barfeam ca babele cele mai neimportante lucruri din lume?

Sa nu mai zic de fosta gasca din liceu. Eram de nedespartit. Am uitat si cum ne cheama. Acum cateva zile fusese ziua de nastere a unuia dintre ei. Am uitat.

Nu imi vine sa cred ca am o nepotica frumoasa foc pe care nu am vazut-o inca, desi locuieste in centrul tarii, unde iau curba muntii. E fetita unuia dintre cei mai buni si apropiati veri ai mei. Mi-am tot spus ca merg sa o vad dar am uitat. Am uitat un an, a mai trecut unul si, daca ma gandesc mai bine, ma intreb de cate ori o sa mai uit. Ma sperie gandul ca vom ajunge sa ne cunoastem pe internet: intr-o zi, in fata webcam-urilor sau a cine stie ce telefoane performante. Poate o sa reusesc sa o si pup de ziua ei de la distanta. Daca nu uit.

Viata trece pe langa noi si nici macar nu ne face cu mana. Uitam sa o traim. In ultimul an, daca privesc inapoi, ajung la concluzia ca am uitat cine sunt. Am uitat sa rad, sa ma distrez, sa povestesc.

De ce uitam? De ce viata trece pe langa noi?

PS: Imi cer scuze ca am uitat de voi…

In liceu eram fascinat de Eminem. Cumparam revistele Bravo si Popcorn, in asteptarea unui nou poster cu el. Nu ascultam hip-hop sau rap prea des, dar imi placea Eminem. Nu stiu de ce, probabil pentru ca eram un adolescent ca multi altii, iar Slim Shady era atunci un trend. Un Michael Jackson al generatiei messenger.

In cateva luni am umplut peretii cu postere. Ba chiar am realizat un material grafic cu numele sau, iar pe unul dintre pereti am lipit un altul, facut de mana, cu ajutorul a doua pixuri colorate. Camera era flancată cu imaginea sa, chiar si unul din dulapuri avand lipit, pe interior, o poza a sa.

Invatam versurile melodiilor sale pe de rost si le fredonam in ore, acasa sau la petreceri, iar cand aparuse filmul 8 Mile nu m-am mai dezlipit de monitor pentru cateva zile.

Nu m-am declarat un fan infocat si nu sunt nici acum. Imi placeau doar versurile sale, modul in care rostea cuvintele si timiditatea de care dadea dovada in viata de zi cu zi.

Au trecut atatia ani de atunci si am uitat camera decorata cu postere. Am uitat si versurile, subiectul filmului si cat de mult imi placea sa desenez. Dar nu am uitat sentimentul pe care il simt atunci cand ascult, in liniste, o piesa a sa. Am ascultat cea mai noua piesa a lui. Mi-am reamintit totul si parca-mi doresc din nou in camera mea. Ascultati-o, merita, va garantez ca veti vrea si voi o camera ca a mea.

Ravnesc inca dupa editia de anul trecut a Festivalului International de Film Transilvania. Ravnesc dupa spoturile ce-l parodiau pe James Bond, dupa chefurile-n miez de noapte, filmele in aer liber de la Echinox, valul de conferinte de la Meeting Point sau chiar dupa scenele gen Aghiuţă (in sensul bun) ale amuzantului Mihai Chirilov, ce nu se putea stapani fara sa alerge dintr-un loc in altul, de la o vedeta la alta, de la un interviu la altul…

Ravnesc dupa festivalul de anul trecut deoarece editia din acest an nu a inceput inca. Dar e acolo, sta dupa colt, isi sufleca manecile si abia asteapta sa defileze pe covorul rosu. Mai sunt cateva ore pana ce iarasi nu vom mai avea nopti, mese de pranz, minute de odihna sau clipe de dialog. Dar timp de zece zile, mii de actori vor vorbi pentru noi in peste doua sute de filme difuzate in cor.

Luminile se sting. Va rugam inchideti telefoanele. Sa inceapa TIFF 2009.

PS: Va astept pe adevarul.ro cu stiri la cald, foto si video de la TIFF, iar cu comentarii pe acest blog. Putem conversa si pe Twitter