Visam la un concediu superb, dar a fost o vacanta cum nu ne-am inchipuit. Escapada in Grecia, de saptamana trecuta, mi-a schimbat nu numai modul de a privi si a trata viata, ci m-a facut sa apreciez si mai mult oamenii din jur. Am invatat sa fiu mai bun, am invatat sa iau decizii si, cel mai important, am invatat ca viata depinde de luarea unor decizii.

Voi scrie insa despre nebunia pe care am trait-o in tara alb-albastra, iar despre viata, prieteni si alegeri ma voi ocupa personal :)

Greece Summer Trip – episod pilot

Plecarea a vut loc vineri noaptea. Am calatorit prin Sibiu – Valea Oltului – Ramnicu Valcea – Craiova – Bechet (de unde am luat feribotul peste Dunare) – Bulgaria (o tara parca tot mai tare uitata de lume) – Grecia. Deoarece sambata era aproape seara cand am ajuns si eram aproape de Halkidiki, ne-am hotarat sa ramanem peste noapte aici. Am mers intr-o statiune din apropiere, unde prima data am sarit in mare :) apoi am inceput sa cautam cazare. Doar jumatate dintre noi au gasit, intr-o vila, iar noi am dormit in cort pe plaja.

Nu va puteti imagina (cei care nu ati facut-o) cum e sa dormi pe plaja in cort, pe sunetul facut de valurile care se sparg de tarm, acompaniat de sunetul greierilor. A fost una din cele mai superbe experiente traite in Grecia. Cortul il instalam in cinci minute, in timp ce stateam cu totii la o bere, noaptea, pe plaja. Dormeam neacoperiti, temperatura peste noapte era perfecta, iar dimineata nu te trezeai inainte de 9.00, cand intr-adevar incepea sa fie prea cald. Cortul, unul numai perfect de vara, cu gaurele, permitea aerului sarat sa patrunda inauntru si sa adormi nu doar pe un fundal sonor minunat, ci si pe unul olfactiv. Iar noaptea, noaptea era superba, puteai privi toate stelele, mult prea multe pentru a calma fiorii care-mi treceau prin fiecare nerv.

Duminica am pornit catre vestul Greciei, portul Igoumenitsa, de unde urma sa luam feribotul catre insula Paxos. Am ramas impresionat (inca o data) de infrastructura rutiera a grecilor. Autostrada spre vest trece, cred, prin cel putin 15 tuneluri. La iesirea din ultimul dai ochii cu marea. Ti se taie respiratia. Iti vine sa te dezbraci si sa te arunci in mirajul racoros si albastru…

A trecut ziua repede, feribot avand abia dupamasa. Ne-am imbarcat, am parcat masinile pe punte si apoi, vreme de aproape doua ore, am admirat marea larga, a carei culoare se pierdea la orizont. In dreapta de insula Corfu rasarea insula Paxos. Am ajuns exact la apus. Am facut turul insulei si deja se intunecase.

Nu aveam niciun plan, nu stiam unde mergem (am vazut doar doua poze pe internet cu insula), nu stiam ce vom face, insa cel mai important lucru e ca toti vroiam asta, sa exploram, sa ne bucuram, sa traim clipe neprevazute, necunoscute.

Am inceput sa cautam cazare, iar pentru ca nu am gasit am pus iar corturile pe o plaja din estul insulei (spre bucuria mea). Am povestit toata noaptea, am ras si am facut baie la lumina stelelor, pana in momentul in care o romanca, una din singurele de pe insula, a oprit vazand numerele de inmatriculare ale masinilor si, povestind, ne-a spus ca pe insula nu exista nicio plaja, iar lumea incepuse sa fie deja iritata…

Probabil se referea la plaje de nisip, deoarece a doua zi, luni, ni s-a parut ca vedem paradisul. Turul insulei pe lumina a fost fenomenal. Plaje de pietris alb, apa albastra precum in vederile de la tarabe, stanci, oameni zambitori, era de vis. Intre timp am gasit si cazare – am stat in doua case cu 20 de euro pe noapte de persoana timp de trei nopti.

Au urmat, apoi, poate cele mai frumoase zile din viata fiecaruia dintre noi. Noi, baietii, ne doriseram stanci de pe care sa sarim inca din momentul in care povesteam de Grecia. Am gasit, in vestul insulei: stanci de 6 metri, stanci de 10 metri, stanci de 12 metri. Am sarit ca niste copii nebuni, pana si fetele au facut-o, am facut scufundari pe sub arcuri pietroase si am inotat cu pestii. La pranz ne-am intors din salbaticia formata din roci si am admirat portul Lakka, o laguna albastra a barcilor.

N-au lipsit nici scuterele. Am inchiriat doua buburuze, cu care am facut turul insulei noaptea si partial ziua. N-as putea descrie in cuvinte nici aceasta experienta, practic dimineata te urci pe doua roti, accelerezi si explorezi necunoscutul. Nu exista politie, nu exista cocalari in trafic, nu exista claxoane.

Aproape de finalul tripului nostru am urcat pe o barca de pasageri si am navigat catre o insula mai pica, denumita Antipaxos, renumita pentru nisipurile sale de aur si culoarea si mai albastra a apei – plajele sunt incluse in top 10 al celor mai frumoase din Europa. Baie, soare, in fata marea, in spate muntii, o zi superba, incheiata in acelasi ritm: corturi pe plaja si foc de tabara.

Dimineata, la usa cortului aud vorbindu-se in italiana. Erau doi soti, care si-au lasat yachtul in laguna si coborasera pe plaja pentru a merge la una din tavernele din apropiere sa manance. La intoarcere ne-au invitat pe yacht pentru a ne servi cu apa, deoarece ni se terminase. Nu o sa credeti, dar am dat de niste oameni iesiti din comun, de o omenie neintalnita: am navigat cu ei toata ziua, am gatit si am baut pana in zori, ne-am imprietenit iar seara am iesit la o cina, unde ne-au promis ca vor vizita Cluj-Napoca. Mai mult, a doua zi, la plecarea noastra, au venit in port pentru a ne face cu mana. Speechless. Va invit sa cititi intreaga poveste traita alaturi de ei, e scoasa parca dintr-un film sau o carte

Credeam ca vacanta noastra e incheiata, zambeam fericiti dupa toata nebunia de o saptamana, dupa intamplarea cu italienii, insa nu a fost deloc asa. Pe strazile Gaios-ului, portul insulei Paxos, in ultima noapte Catalin, unul din cei mai buni prieteni, i-a cerut Oanei, iubita sa, sa isi petreaca viata alaturi de el. Nu stiu exact momentul in care s-a intamplat, nici locul, nici cuvintele sale, insa stiu doar ca Oana mi-a aratat imediat inelul si parca timpul se oprise. Ce saptamana, ce vacanta, ce oameni, ce experiente!

Am trait altfel. Ne-am dat seama ca ne bucuram de fiecare clipa, ca totul e mai frumos atunci cand nu iti faci planuri si am promis ca nu ne vom schimba niciodata. Nu vom fi cocalari, nu vom fi ciobani fata de altii, nu vom fi niciodata indiferenti, mincinosi sau superficiali. Vom merge inainte cu zambetul pe buze, vom lua viata de coarne si o vom scutura de toate frumusetile pe care ni le poate oferi. Suntem optimisti si emanam optimism. Iar pentru ca am filmat totul si Trilulilu.ro a imbratisat ideea, ne-a oferit sansa de a difuza pe site-ul lor, cel mai vizitat din Romania, un serial compus din 8 episoade. Pilotul a fost lansat si probabil l-ati vazut mai sus, iar urmatoarele episoade vor sosi ulterior (stati linistiti, o sa aflati cu totii de ele). Aveam nevoie si de un nume, astfel incat eu, impreuna cu Andi, nu am stat prea mult pe ganduri si am infiintat noua noastra pagina (va invitam sa ii dati like - tot aici vor putea fi urmarite productiile noastre), sub tutela careia vor rula toate proiectele noastre. Credeti-ne, vor fi multe, din ce in ce mai entuziaste. Ce nume am ales? A fost mai simplu decat pare: ALTFEL.

Tu, cel care ai citit pana aici, cu siguranta nu esti departe de felul nostru de a fi. Poate ai fi vrut sa fii cu noi, acolo, in calatoria vietii noastre. Dar nu-i nimic, vor mai fi. Scrie-ne si data viitoare vom fi mai multi. Deoarece ne place sa avem in jur oameni deosebiti, persoane altfel.

Viata e frumoasa. Nu, nu e un cliseu, daca intr-adevar asa suna pentru tine inseamna ca gandesti prea mult. Nu o mai face. Traieste, bucura-te, ia decizii, zambeste.

PS: Multumesc Tudor Cutus si Calin Biris pentru ajutorul acordat, Trilulilu, Smailo pentru ca a fost partenerul nostru in excursie, oferindu-ne doua GPS-uri de ultima generatie si, nu in ultimul rand, celor alaturi de care m-am bucurat in aceasta vacanta minunata: Andi, Catalin, Croco, Anca, Oana, Mihaela, Alina.

Lucrurile se intampla pentru ca trebuie sa se intample, imi spunea cineva in urma cu nu foarte mult timp. Saptamana trecuta, in Grecia fiind, mie si prietenilor cu care eram ni s-a intamplat ceva incredibil, de nedescris, care pe mine cel putin m-a marcat enorm. Nu, nu e un basm, e o poveste reala.

Am luat parte la vacanta vietii mele, cu cei mai frumosi oameni, pe una din cele mai frumoase insule din Grecia, Paxos (pe coasta de vest). In penultima zi a aventurii, ne-am imbarcat pe un taxiboat si am coborat pe o alta insula din apropiere, Antipaxos. Spre seara am pus corturile si am facut un mic foc in jurul caruia ne-am adunat cu totii la povesti si uitat la stele. Nu a trecut mult timp pana ce pe langa noi au inceput sa treaca mai multi italieni care poposeau in laguna cu yachturile. Mergeau sa ia cina la taverna de langa plaja, ne-au salutat respectuos, dupa care seara s-a terminat in liniste.

A doua zi nu aveam niciun plan. Urma sa ne intoarcem pe insula de pe care am plecat, fiindca nu mai aveam nici apa. Intre timp, unul din italienii care ne-au salutat in acea seara a revenit pe plaja de pe yacht si ne-a invitat pe barca lor, sa ne dea apa si o sticla de vin. Initial au mers doar doi dintre noi, insa mai apoi am fost invitati cu totii. Am ales sa mergem. Ne-au servit cu fructe, cu apa, cu suc, ne-au intrebat ce facem, de unde venim si au ramas impresionati ca am pornit in vacanta fara niciun plan.

Mai jos, toata trupa pe yachtul lui Matheo, alaturi de Gabriela

Matheo, capitanul si proprietarul yachtului denumit “Alba”, care vine de la numele mamei sale, “Miralba”, un italian de circa 50 de ani, navigheaza de jumatate de viata si e un spirit liber. Calatoreste de cativa ani cu Gabriela, iar impreuna fac cuplul perfect, desi nu sunt casatoriti.

Dupa o ora petrecuta in laguna, Gabriela ne-a invitat sa ducem bagajele noastre ramase de pe plaja pe yacht, urmand ca apoi sa navigam pana pe insula de unde venisem, ei avand drum acolo. Am ales sa mergem cu ei.

Am iesit in larg, eram plini de zambete cu totii, mai ales ca niciunul nu visa vreodata sa navigheze pe mare cu o asemenea ambarcatiune. Nu ne venea sa credem. Am oprit langa niste stanci imense, unde am inotat si ne-am scufundat. Matheo ne-a servit cu niste specialitati, as zice: icre de arici de mare, prinsi de el in apropierea stancilor. Dupa circa o ora, a inceput sa gateasca spaghetti. Fara carne, doar paste si un sos facut din rosii, ulei de masline si alte ingrediente care ne-au facut sa visam la acea masa cateva zile dupa.

Am ridicat panzele cu totii, ne-a invatat sa navigam si am plecat spre insula noastra. Cunostea fiecare ambarcatiune, stia la ce ora incepe sa bata vantul, era ca in basmele semnate de Jules Verne.

La asfintit am aruncat ancora. Matheo a scos o sticla de vin rosu, am ciocnit in numele prieteniei care s-a legat intre noi si am privit asfintitul. De nedescris!

I-am invitat seara la o cina, unde ne-am promis ca ne vom revedea, indiferent unde: la Cluj, la Rimini de unde vin ei ori pe mare. A doua zi urma sa plecam. Ne-am luat ramas bun cu greu si inca tot nu ne venea sa credem ce ni s-a intamplat.

In feeria creata, Catalin, unul din cei mai buni prieteni, a cerut-o de sotie pe Oana, prietena sa. Totul s-a intamplat pe o faleza oarecare de pe insula, in lumina unui felinar. Nu mai conta niciun detaliu, dupa o zi ca un basm. A ales sa spuna “Da”. Ne-am bucurat alaturi de ei pana in zori, iar dupa doua are am fugit spre feribot.

Vaporul a parasit insula. In zare, un yacht asemanator cu cel al italienilor dadea tarcoale portului. Erau Matheo si Gabriela, cautandu-ne din priviri. Au trecut prin port sa isi ia ramas bun. Am sarit toti la balustrada vasului, am inceput sa strigam si sa le facem cu mana. Ne-au urmarit cateva minute, dupa care au navigat de-a lungul insulei. Cu siguranta sunt cei mai buni, calzi, sufletisti si prietenosi oameni pe care i-am intalnit vreodata.

As fi regretat enorm daca in acea zi, cand ne-au invitat pe yacht, as fi luat o alta decizie. Am ales sa ne imbarcam, am ales sa calatorim cu ei, desi erau niste necunoscuti si noi eram niste necunoscuti pentru ei.

Dar alegerile pe care le facem ne schimba viata. Si, mai ales, oamenii pe care ii intalnim si oamenii din jurul nostru. Nu cred ca exista o reteta dupa care sa ne ghidam atunci cand alegem sa mergem pe un drum sau pe altul, cred ca totul tine de a face ceea ce simtim pe moment. We all make choices, but in the end, our choices make us.

Cititi totul despre vacanta vietii noastre

Nu va faceti griji. Eu am incredere. Vedeti, putem reusi sa facem orice ne propunem, le-am spus prietenilor inainte de a se afla castigatorul celui mai mare concurs de parodiat reclame din tara, Grand Spoof 2011, organizat de IQads. Am fost intrecuti de alti finalisti, dar mai apoi am revenit. Si am castigat. Noi, cei din provincie, cei din Ardeal, o mana de oameni care intr-o seara s-au adunat in fata unui magazin si au filmat parodia la o reclama (detalii aici). Eram toti obositi, flamanzi si vroiam acasa. Dar ne-am distrat. Andi isi dorea sa realizam spooful, noi aveam incredere de la inceput si, cu putina vointa, a fost filmat.

La aflarea castigatorului, dupa inscrierea sa in concurs, una din singurele terase populate inca in Cluj-Napoca, cea de la Booha Bar (deoarece odata cu plecarea studentilor Clujul devine pustiu) si-a indreptat atentia catre masa noastra. Abia dupa incheierea competitiei am realizat ca a fost un concurs serios, foarte cunoscut pe plan national. Pana atunci am luat-o ca pe o distractie, am fost niste naivi, asa cum ne place noua sa fim si sa traim majoritatea momentelor. Intr-adevar, n-am fi reusit fara ajutorul celor care ne cunosc, dar si al celor care care (inca) nu au facut asta. Fara voturile lor probabil nu am fi fost aici, dar ei au considerat ca meritam.

Spooful castigator:

Vedeti, putem reusi sa facem orice ne propunem, au fost cuvintele pe care le-am rostit din nou. Intr-adevar, putem reusi sa castigam un concurs cu un spot filmat de unul din cei mai profesionisti cameramani din Cluj nu ca tehnologie, studio si alte echipamente pe care le-au folosit competitorii nostri, ci prin daruirea, increderea si tehnica sa (jos palaria, Vlad Anca), dar si prin voie buna.

E remarcabil cât de mult îţi poate fi influenţată viaţă de doar câteva persoane. Simpla lor prezenţă în apropierea ta te poate duce de la o potenţială mediocritate la o probabilă excelenţă, în doar câţiva ani. Mă mai întreb uneori, când îmi amintesc, câţi dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi dacă acele două, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decât sunt.

Iar unii dintre ei, oamenii care au declanşat în noi acea furtună atât de necesară strălucirii, nici măcar nu vor şti vreodată cât de mult din ceea ce suntem le datorăm. Poate că nici măcar nu şi-au propus să facă asta. Tot ce au avut de făcut a fost să vadă în noi o strălucire pe care noi simţeam că nu o avem.

Cuvintele inclinate de mai sus completeaza poate una din cele mai bune carti romanesti, Suntem furtuni, semnata de Andrei Rosca. Intr-adevar, putem fi niste furtuni si intr-adevar, putini stim ca in viata conteaza mult mai putin tehnica, tehnologia, norocul, banii, smecheria, minciuna, precum oamenii pe care noi ii alegem sa ii avem in preajma.

Noi am facut-o si pe asta. Pentru ca nu putem trai unii fara altii si pentru ca stim sa fim oameni. Iar pentru a intelege mai bine ce inseamna oamenii din jurul meu, iata cu ce m-au surprins de ziua mea weekendul trecut.

Prieteni, ce urmeaza? :)

O zi obositoare la redactie, orele s-au scurs parca mai greu. Ajuns acasa, o persoana draga ma intreaba daca poate veni pana la mine. Am ezitat, deoarece eram obosit, desi cu siguranta alta data as fi spus “da” de prima data. Dupa un minut am confirmat si dupa o ora m-am bucurat de primul cadou de ziua mea, care urma sa fie a doua zi. A fost un cadou personal si nu am prea stiut cum sa reactionez, mai ales dupa ce am ascultat toate detaliile “crearii” lui si mai ales ca venea din partea unei persoane la care tin (o parte din cadou aici :D).

Apoi a sunat telefonul. Un prieten bun ma cheama jos, in fata blocului, sa il ajut cu ceva. “Coborati amandoi”, imi spune el. Coboram. Jos aflu ca un alt prieten bun ar avea probleme cu masina in padurea din Faget, de langa oras. Initial am refuzat sa merg, deoarece nu era nevoie de mine ci doar de curent, plus ca in casa ma astepta o prajitura, iar muzica a ramas pornita :)

“Hai sa mergem si noi”, aud din stanga mea. Fie. Am plecat in pantalonii de trening in care eram si in tenisi (noroc ca am ales sa ies in tenisi din casa si nu in slapi). Pe drum bezna, 60 km/h, padure, iar la un moment dat un drum la dreapta. “Ma, bag picioru’ in masina lu’ asta si in cine l-a adus aici”, se aude in masina. Jocul a inceput, doar ca eu nu stiam :) Trebuia sa gasim o masina fara curent. In lumina farurilor am gasit cinci. Au inceput sa dea semnale din faruri si sa claxoneze. In dreapta mea sare un coleg, fotograf, care declansa la fiecare secunda. In lumina blitzului nu mi-am dat seama ce se intampla, desi m-am prins ca e o surpriza. In alta parte, un alt prieten cu camera de luat vederi. Din celelalte parti lumea venea spre mine, ma luau in brate, ma pupau si imi urau tot ce e mai frumos pe lume.

In prima poza am iesit cu gura inchisa. La fel si in urmatoarele 20, cred. Deoarece am ramas fara cuvinte. Eu, care planuiam ca in noaptea ce preceda ziua de nastere sa stau in casa, sa ma odihnesc, sa povestesc, sa fie liniste. Dar nu a fost: muzica suna in boxele masinii, capacele dozelor de bere puscau, sticla de Jager se golea, focul se aprindea. Inainte de miezul noptii am dat o fuga pana in oras, sa alimentam, iar inapoi am iesit prin trapa masinii si nu vedeam decat drumul in lumina farurilor, venind spre mine. Era inceputul unei nopti superbe, pe care nu o voi uita niciodata. Exista o zi pe an cand sarbatoresti nu ziua ta de nastere, ci ziua in care te bucuri de multi prieteni in jur. Asta a insemnat ziua mea, cadoul meu. Cel mai frumos cadou facut vreodata!

Va multumesc celor care ati stat in iarba uda sa asteptati sosirea mea si am petrecut apoi pana in zori, multumesc celor care s-au chinuit o ora sa aprinda focul si, nu in ultimul rand, multumesc celui care a taiat lemne toata ziua pentru aceasta seara speciala. “Imagineaza-ti cum ma uitam eu pe geam mai tarziu, cand am vazut ca a inceput sa ploua”, mi-a spus el ulterior. Si ce daca a plouat inainte, ne-am umplut toti de noroi si era sa ramanem cu masinile blocati in padure? As mai fi stat acolo ani intregi alaturi de ei :D

Va multumesc Grecu Ilarie Mihai (photos), Mirona Pascu (photos), Calin Ilea(photos), Covaliu Constantin (photos), Andrei Aroneţ (photos), Oana Avarvarei(photos), Loredana Leonte (photos), Adrian M. Popa (photos), Andreea Apetroae(photos), Tudor Cutus (photos), Caius Ratiu (photos), Andi Daiszler (photos), Robert Gal Pal (photos), Milena Surducan(photos), Anca Dobocan (photos), Vlad Anca, Mihaela Maria Feraru (photos),Alexandra Brinzaniuc (photos), Catalin Lungu (photos)

Cineva m-a intrebat oare cum se “lipesc” acum copiii in scoala generala? Tot cu o prietena dezbateam faptul ca, parca, toata lumea e intr-o relatie, in ziua de azi, in jurul nostru. Doua mici amanunte care mi-au amintit de cum a fost prima mea “prietenie”.

Play inainte de a citi:

La circa un kilometru de casa mea, dar pe aceeasi strada, veneau in fiecare vara doua fete frumoase. Aveau cam cu un an mai mult decat mine. Eu eram la sfarsitul clasei a cincea sau a sasea, intr-o vara torida cand, intors de la scaldat cu prietenii, le vad cum isi descarca bagajele din masina tatalui lor, care le-a adus la bunici. Am fugit repede acasa, m-am schimbat, am mancat repede ceva si am iesit “dinsus”, cum ii spuneam noi, unde in fiecare seara dupa scaldat jucam prinsa sau ascunsa.

In acea seara aveam sa cunosc, insa, un sentiment ciudat (pe atunci). Stand noi pe o banca din apropierea casei bunicilor celor doua fete, alaturi de alti amici de atunci, incepem sa jucam Adevar sau provocare (vai ce amintiri am cu jocul asta :D). Dupa ce una din fete a fost provocata sa ma sarute (ma rog, sa ma pupe pe gura) am inceput sa vad stele verzi si sa nu mai pot fi atent la nimic din jurul meu. Mai ales ca eram indragostit de acea fata de vara trecuta.

Am invitat-o la o plimbare, ne-am plimbat o jumatate de ora, timp in care eu ma balbaiam si ei ii placea, ne-am intors in fata portii ei, iar dupa doua minute de tacere i-am pus intrebarea magica: Vrei sa fii prietena mea?

A fost prima fata pe care am intrebat-o lucrul asta (si cred ca ultima, in alte cazuri venind de la sine :D) dar am fost parca atat de mandru de intrebarea mea. Poate pentru ca am primit raspunsul pe care mi-l doream de aproape un an.

Parca simt si acum emotiile ce le traiam atunci. Parca si clipele durau mai mult. A fost o “relatie” de o luna, gen tinut de mana si vazut in fiecare seara, nimic mai mult, poate cate un pupat pe obraz si foarte rar pe gura, dar a fost o luna plina. Sincera, fericita, inexplicabila.

Voi cum va amintiti de prima voastra “relatie”? :)