TweetN-ai strigat niciodata jos cineva, ci sus altcineva. Eram un pusti si nu intelegeam ce e cu atata Revolutie, atata “Ceausescu nu mai e”, atata democratie peste noapte.

Intre timp, voi stateati zi si noapte in Piata Libertatii din Cluj, respectiv in fata la Universitate in Bucuresti si “trageati”de “cortina”. Doina Cornea & Co. reprezentau miscarea de rezistenta, acei golani, cum au fost numiti de unii. Cu diploma, cu ecuson. Iar tu ai venit frumos la papion si cu un mirific ecuson: Golan de la maison!

Victor Rebengiuc s-a opus comunismului cu fiecare colt al sufletului. I-am vazut emotiile si trairile pe viu, in cadrul TIFF, atunci cand ne povestea despre 1989-1990. In 21 decembrie 1989, cand s-a tras pentru prima data la Cluj, actorul se afla in orasul de pe Somes. Auzeam cum se tragea. Eram la Victoria. Colegii spuneau ca sunt niste porumbei care misuna pe acoperis. Apoi s-a auzit mai tare. Am spus clar ca se  trage. Tinerii strigau “Jos Ceausescu” si “Vrem libertate”.

Nu a trecut mult timp pana ce pe strazile orasului era feerie. Grupuri de tineri se plimbau prin oras si inconjurau actuala cladire a Prefecturii. Dintr-o data am auzit: “O fugit berestiaaaa”. Am vazut apoi la televizor, in casa unui om pe care nu il cunosteam, cum Ceausescu fugea cu elicopterul.

Dupa cateva zile, in Bucuresti, am spus ca trebuie sa facem si noi ceva. Nu stiam ce, dar trebuia facut ceva. Rebengiuc a participat aproape zilnic la intalnirile “golanilor” de la Universitate, unde a venit insotit de disidenta Doina Cornea purtand un ecuson: Golan de la maison. Deoarece toti tinerii care se adunau atat acolo, cat si in Piata Libertatii din Cluj-Napoca purtau ecusoane de golani, fiind numiti astfel de Ion Iliescu, dupa ce acesta a fost huiduit de sute de persoane pe platoul Salii Sporturilor, in cadrul unei vizite electorale. Doar ecusonul lui era, insa, diferit, deosebit, purtat de un om deosebit.

Multumesc, maestre, acum inteleg ce a fost cu atata Revolutie, atata “Ceausescu nu mai e”, atata democratie peste noapte.

TweetPrimul test al vietii il treci la gradinita. Unii o fac in bratele parintilor. Se intampla atunci cand auzi prima intrebare grea din viata ta: ce vrei sa te faci cand vei fi mare? E grea privind-o acum, deoarece la 4-5-6 ani nu faci decat sa visezi la meseria pe care vrei sa o ai in viata. Te iei dupa televizor, cunostinte sau povesti…

Eu am vrut sa ma fac pompier. Mai tarziu, pe la 6 ani, visam sa devin cosmonaut. Sa explorez taramuri indepartate, sa leg prietenii cu extraterestri. Sa le demonstrez tuturor ca ei nu ne vor raul. La 8 ani m-am mai trezit putin, dar tot visam sa devin pilot pe avioanele de vanatoare ale americanilor. Sa pilotez un F16, sa zbor cu Mach 2 si sa conduc in vazduh o intreaga escadrila.

Uneori, eu si cercul meu de prieteni ne intreceam in concursuri de imaginatie: unul vroia sa devina doctor, sa vindece cancerul, altul vroia sa descopere apa pe Marte, alti doi amici visau sa faca inconjurul lumii, iar altul si-a propus sa scape lumea de infractori. Fetele visau, in general, sa se faca actrite, cantarete sau top modele…

Aveam planuri mari si visam cu ochii deschisi la indeplinirea lor.

Intr-o zi pleci de langa parinti, prieteniile vechi se destrama, cu toate ca rasar altele noi. Odata cu ele se spulbera si visele, dupa ce incepi sa iei viata in maini. Iti dai seama ca tot ce e mai frumos pe lume se intampla in copilarie. Viata unui om e mai frumoasa cand e pici, la fel cum un caine e mai frumos atunci cand e mic. Am gustat totul din plin.

In prezent, salariile scad, disponibilizarile vin. Dar ce se va intampla cu visele celor mici?

Tweet

Cladirea Parlamentului din Ungaria

Prima data in viata, de Pasti nu am mai mers acasa la parinti, ci in tara vecina, Ungaria. Nu mi-a parut rau si va spun asta cu mana pe inima, deoarece am avut sansa sa vad un adevarat oras cultural, aflat la un pas de asa numitul oras de cinci stele – Cluj-Napoca. Mai e mult de investit, lucrat, educat in urbea din Transilvania noastra pana ce orasul sa ajunga asa cum primarul il crede. Sa nu mai zic de Bucuresti…

***

In Budapesta strazile chiar se spala, nu e praf (credeti-ma pe cuvant cand va spun asta), masinile arata de parca zi de zi ar fi lustruite in casele fiecaruia, cladirile au colturi rostuite, drepte, pe care tencuiala nu e crapata. Geamurile lucesc, peretii sunt netezi, de parca tot orasul ar fi construit din calcar si marmura (nu doar cladirea Parlamentului lor, inscrisa in patrimoniul UNESCO – cu adevarat o capodopera).

Budapesta e mai europeana ca intreaga Grecie, pana si oamenii sunt mai agitati putin. Pietonalele sunt pavate cu piatra dura, dreapta, mult mai lata decat cea de la noi. Orasul e intesat cu spatii verzi, de la parcuri, pana la mici oaze de verdeata, pe care te poti intinde fara ca autoritatile sa te amendeze. Da, intr-adevar, ai voie sa calci iarba, sa sezi pe ea, sa simti ca exista verdeata in orasul respectiv.

Cladiri de birouri nu exista in centru. Nici in apropierea centrului. Ori cel putin nu le-am vazut, datorita formelor constructiilor, care mentin aceeasi linie arhitecturala. Si apropo de cladiri si arhitectura, la ei totul e reabilitat, renovat si curat.

Dunarea si Citadela de deasupra orasului sunt, parca, un cuplu adorat si indragit de toti locuitorii maghiari. Si nu numai. Orasul e plin ochi de turisti. Stati linistiti, stiu si sa-i atraga, si sa-i lase sa plece cu amintiri frumoase…

Oamenii? Cu zambete pe fata, calmi, relaxati. Vreti sa va spun doua amanunte pe care cu siguranta le veti observa la ei, dar nu si la noi? Taximetristii sunt imbracati la patru ace, iar soferii autoturismelor dau prioritate de fiecare data biciclistilor! Cititi aici totul despre Budapesta.

Toate aceste aspecte ma fac sa cred ca acesta e motivul pentru care unii dintre noi nu pot convietui cu ungurii si nu-i plac de nicio culoare. Pentru ca sunt mai deschisi, mai occidentali, mai curati, mai diplomati…

***

Ar fi multe de spus despre capitala Ungariei, care m-a impresionat poate mai mult decat orasele grecesti din unele puncte de vedere. Dar o comparatie pe aceasta tema cu alta ocazie.

Cum m-am simtit in Budapesta? (more…)

TweetIn Sighisoara exista o moara (foto), vizavi de casa parintilor mei, unde doua pietre uriase sfarama, de peste un secol, porumbul celor care au nevoie de faina alba sau de malai.

Tata m-a dus pentru prima data acolo la o varsta frageda, motiv pentru care nu imi mai amintesc mare lucru, dar niciodata n-am sa uit mirosul fainii de malai caldute, care curgea parca la fel ca apa de ploaie printr-o streasina ingusta, dupa ce boabele sanatoase de porumb erau macinate fara resentimente de doua roci mari, zgomotoase.

E mirosul sambetelor din copilarie, cand dis de dimineata mergeam cu un carucior pe doua roti, alaturi de tatal meu, cu un sac la moara. Stateam sus, langa jgheabul in care se turnau boabele de porumb, dupa care fugeam repede jos, sa imi inec degetele in puful rezultat in urma faramitarii acestora. Imi miroseam apoi mainile ore intregi si ma bucuram de aceasta placere nesemnificativa aproape toata ziua…

Cladirea in care se afla moara e impartita in doua incaperi: cea mare, in care (more…)

TweetAndi Daiszler a demisionat de la Monitorul de Cluj din cauza faptului ca i-a fost schimbat titlul unui material despre tinerii anchetati in jaful de la Banca Transilvania din Cluj-Napoca. Titlul aparut in ziar si pe site suna asa: Doi mucosi de Manastur, suspecti in jaful de la BT. Am cerut schimbarea titlului sau scoaterea semnaturii mele de pe materialul online in ziua publicarii, lucruri care nu s-au intamplat. Imi cer scuze cu aceasta ocazie familiilor celor doi “pusti” (asa erau in titlul meu) sau oricaror cititori care s-au simtit (pe buna dreptate) lezati/ofensati de titlu, spune el pe blogul personal.

Andi mi-a fost coleg si datorita lui am ajuns sa lucrez in presa. La recomandarea sa, am facut practica la Monitorul de Cluj, in 2008, unde am si ramas mai apoi timp de un an de zile.

Chiar daca multi il considera un personaj greu de inteles, eu il respect pentru corectitudinea de care da mereu dovada (sau cel putin uneori :) ). De data aceasta a avut „coloana”, cum ii spunem noi, ceea ce putini mai au in ziua de azi, mai ales in astfel de vremuri grele.

Il las acum sa se desparta cu greu de Monitorul, asa cum am facut-o si eu, din cauza oamenilor faini care lucreaza sau au lucrat acolo in acea perioada. Succes pe viitor, Andi :)

TweetNu va e dor sa dati beepuri fetelor, iar ele sa va raspunda inapoi tot cu beepuri? Fetele, la randul lor, sa le dea beep-uri baietilor, iar ei sa le raspunda…

Sa le numarati. La primul apel sa stii ca se gandeste la tine, iar la doua apeluri sa-ti spui ca te iubeste :) Sau sa crezi asta daca primesti beep la ore fixe. In cate si mai cate nu credeam, oare, in acele vremuri. Da, ce vremuri…

Voi va dadeati beepuri? Ce va amintiti din acele vremuri?

Mihaela Racoviţan: tin minte ca era si un cod. Trei bipuri insemnau ceva, doua inseamnau altceva, cred ca operatorii bateau marunt din degete la vremurile alea. Nu prea isi scoteau banii:))

Mihaela Hiticaş: Aviz incepatorilor: Ora fixa = Te iubesc, un minut dupa ora fixa = Te doresc.

Mihai Biriş: 1 x ţârr = ma gândesc la tine; 2 x ţârr = te iubesc. Asta se cheama dragoste cu ţârâita :)

Letiţia Câmpan: O-> BIP! ….O+ BIP…….. O-> BIIIIP? …..O+ BIIIIP!…….O-> biip…….. O+ bip

Constantin Covaliu: Da da, cu bipuri la fix :)

Daniel Rus: Sau de vremea cand scriai la sarsitul mesajelor “sms back”.

Mihai Biriş: Vremurile actuale ne aduc dragostea “în retea” – vezi ofertele de mii de minute în retea. O murit bip-ul. Adevarul e undeva la mijloc: mai bine vorbesti un pic decat sa tat dai bipuri, dar nici prea mult ca… ce dracu sa tot zici? btw, nu-i tentativa de reclama la Cosmote :)

Monica Teglaş: Ce mai astepti? Da-mi un beep :)

Cezara Cartes: Mie nu mi-e dor de beep-uri, chiar deloc…ca si asa este unul care ma hartuieste cu ele de cateva luni :)

Mihaela Hiticaş: Eu inca mai dau bipuri :) Lui tata, care traieste in alta tara si caruia asa imi permit si eu mai des sa ii amintesc ca ma gandesc la el.

Andreea Enea: Chiar mi-e dor si mie. La noi parca era cu datul de beep cu numar necunoscut :)) Si da, beep la ora fixa, din ora in ora :D Mesaje tot la fel, numere pe care nu le stiam, ast sms :)) Pe atunci pretuiam. Si pretuiam fiecare cent. Si beep.

Tweet

N-am ales eu, dar fac parte din generatia perfecta, care a vazut/vede/va vedea schimbarile care au avut/vor avea loc intre doua milenii.

Sunt un tanar norocos, as putea spune. Evident, in toti acesti ani au existat/exista atat adevaruri, cat si aberatii sau, definite academic, minciuni, manipulari.

Asadar, prin ce am trecut si ce ni s-a mai pregatit? Le-as imparti in doua categorii (in capatul paginii astept propunerile voastre):

ADEVARURI:

Cernobil. M-am nascut sub nori radioactivi, care au acoperit si tara noastra dupa calamitatea nucleara care a avut loc la Cernobil in 1986, atunci cand reactorul “number 4″ al celei mai mari centrale atomoelectrice din nord-estul Europei a explodat. Copilaria mi-am petrecut-o ascultand povesti despre vacile bolnave care ne dadeau laptele. Se spunea ca praful radioactiv se aseza pe plante si pe frunzele lor, iar odata ce acestea erau consumate de animale, ele se imbolnaveau. In acelasi timp, un raport al Organizatiei Mondiale a Sanatatii arata ca peste 9.000 de persoane expuse vor muri din cauza unor forme de cancer.

Revolutia. Am supravietuit Cernobilului si a urmat Revolutia din 1989. Desi mi-as fi dorit sa particip activ la ea, aveam doar 3 ani. Lumea se saturase de stat la coada, de mancare cu portia, de constrangere. Romanii au iesit in strada si l-au dat jos pe Ceausescu, iar ceea ce a urmat ne-a schimbat tuturor destinele. Daca am fi trait inca sub un asemenea regim, probabil nu as mai fi scris astazi aceste randuri de pe acest laptop. Anyway, la putere au venit oameni din aceeasi nemoenclatura, iar dupa 20 de ani, timp in care au furat tara si au distrus-o din temelii, ne putem declara invinsi.

Televizorul color. Un fel de LCD al epocii comuniste. A fost poate cea mai mare bucurie a mea in copilarie (plus un player video cu casete). Primul televizor color achizitionat de ai mei a fost un (more…)

TweetIn ultimul an de liceu, stateam cu mama in fata monitorului, citind, pe rand, profilul fiecarei facultati din Cluj-Napoca si Sibiu. Am cazut de acord sa aleg Facultatea de Drept sau ceva in domeniul informaticii. Timpul a trecut foarte repede, iar cu o luna sau doua inainte de Bacalaureat, mi-am dat seama ca nu m-am mai gandit deloc la facultate, iar in acel moment profilurile pe care le-am ales intre timp imi stateau parca in gat.

Legi? Sau iarasi matematica? Bleah, nu mai vroiam. Patru ani de liceu s-au scurs injurand matematica. Am ales un profil real inainte de a ma inscrie la liceu fiind indragostit, ca orice adolescent, de calculatoare, hardware, informatica.

Au mai trecut cateva zile si examenul final se apropia cu pasi repezi. Mai repede se apropia, insa, admiterea. Spontan si cu zambetul pe buze, am sarit din fata calculatorului si am fugit in camera alaturata. Vreau sa fac jurnalism, le-am spus (more…)