Cluj-Napoca e un oras mort. E plin de batrani, fetele sunt prea incruntate, iar cladirile prea gri. Se spune despre oras ca e unul studentesc. Un turist n-ar spune asta. Nici clujenii nu prea spun asta. Doar pentru ca aici vin multi tineri sa studieze? Atunci, mai degraba as spune ca orasul e profitabil pentru rectorii universitatilor. Oras cultural? Pentru ca aceleasi cladiri stau nezugravite de o suta de ani, pentru ca Filarmonica e in lacrimi saptamanal in ziare, ori un teatru clujean ia un premiu pe undeva prin lume?

Foto: Iosif Solomon

As colora cartierele in nuante diferite si le-as transforma in parti mici ale unei scene de teatru pentru studenti, unde sa aiba loc non stop petreceri, evenimente dedicate lor. Marastiul sa fie campusul fetelor, care sa fie vizitate de baietii din campusul din Manastur. In Zorilor si in Buna Ziua as da cele mai mari petreceri, iar in Gheorgheni si Grigorescu as face cele mai tari baruri si cluburi.

Oamenii normali nu ar trebui sa locuiasca in Cluj. Fara familii care merg la serviciu zi de zi sau batrani. Pentru ei ar exista Florestiul. Totul ar trebui sa fie un campus mare, un zambet imens, voie buna, euforie, optimism. Afara cu gunoaiele de festivaluri ale berii. Cu second-handurile. Cu primarii incompetenti. Cu politica si administratiile banale.

Centrul orasului ar trebui sa fie ca un patut pentru un nou-nascut. Linistit, bland, calduros, sigur, fin. Plin de terase, spatii de recreere, parculete si flori de trandafir. Restul sa se mute in mall-uri, iar masinile sa dispara. Sa vedem doar pasi marunti,  biciclete si trotinete.

Seara sa fie cuprins de magia carnavalurilor, a micilor festivaluri medievale, evenimente muzicale sau alte manifestari artistice. In vitrinele fiecarei incaperi aflate la parter sa fie afisate tablouri si fotografii, explicate in romana, maghiara si engleza, iar pervazurile sa tina in brate mii si mii de plante colorate si frumos mirositoare. Fara fantani arteziene kitschoase, brazi imbroboditi si culori obositoare…

Continentalul sa fie sediul Conservatorului, muzeele sa iasa mai in fata, cu strategii de promovare, Filarmonica sa ocupe actuala cladire a Prefecturii si a Consiliului Judetean, iar Primaria veche si cladirea alaturata acesteia, ocupata de diverse sedii de partide, sa se transforme in sali mici de teatru de papusi si camere unde sa te poti uita la diafilme.

Sa ne dorim, sa ne impunem sau macar sa visam sa devenim o mica Venetie din punct de vedere cultural, o Viena in ce priveste aspectul cladirilor, un Harvard Yard in ce priveste campusurile studentesti si macar un Zurich din punct de vedere al mentalitatii.

Cum ar arata Clujul vostru?

Nu va e dor sa dati beepuri fetelor, iar ele sa va raspunda inapoi tot cu beepuri? Fetele, la randul lor, sa le dea beep-uri baietilor, iar ei sa le raspunda…

Sa le numarati. La primul apel sa stii ca se gandeste la tine, iar la doua apeluri sa-ti spui ca te iubeste :) Sau sa crezi asta daca primesti beep la ore fixe. In cate si mai cate nu credeam, oare, in acele vremuri. Da, ce vremuri…

Voi va dadeati beepuri? Ce va amintiti din acele vremuri?

Mihaela Racoviţan: tin minte ca era si un cod. Trei bipuri insemnau ceva, doua inseamnau altceva, cred ca operatorii bateau marunt din degete la vremurile alea. Nu prea isi scoteau banii:))

Mihaela Hiticaş: Aviz incepatorilor: Ora fixa = Te iubesc, un minut dupa ora fixa = Te doresc.

Mihai Biriş: 1 x ţârr = ma gândesc la tine; 2 x ţârr = te iubesc. Asta se cheama dragoste cu ţârâita :)

Letiţia Câmpan: O-> BIP! ….O+ BIP…….. O-> BIIIIP? …..O+ BIIIIP!…….O-> biip…….. O+ bip

Constantin Covaliu: Da da, cu bipuri la fix :)

Daniel Rus: Sau de vremea cand scriai la sarsitul mesajelor “sms back”.

Mihai Biriş: Vremurile actuale ne aduc dragostea “în retea” – vezi ofertele de mii de minute în retea. O murit bip-ul. Adevarul e undeva la mijloc: mai bine vorbesti un pic decat sa tat dai bipuri, dar nici prea mult ca… ce dracu sa tot zici? btw, nu-i tentativa de reclama la Cosmote :)

Monica Teglaş: Ce mai astepti? Da-mi un beep :)

Cezara Cartes: Mie nu mi-e dor de beep-uri, chiar deloc…ca si asa este unul care ma hartuieste cu ele de cateva luni :)

Mihaela Hiticaş: Eu inca mai dau bipuri :) Lui tata, care traieste in alta tara si caruia asa imi permit si eu mai des sa ii amintesc ca ma gandesc la el.

Andreea Enea: Chiar mi-e dor si mie. La noi parca era cu datul de beep cu numar necunoscut :)) Si da, beep la ora fixa, din ora in ora :D Mesaje tot la fel, numere pe care nu le stiam, ast sms :)) Pe atunci pretuiam. Si pretuiam fiecare cent. Si beep.

Se da stirea:

Procesul de hibernare este inca activ la om, desi majoritatea specialistilor credeau ca aceasta capacitate a fost pierduta cu mult timp in urma, potrivit studiilor efectuate de un medic francez asupra unui explorator care a petrecut peste sase luni de iarna in zona arctica, relateaza AFP, via Hotnews.

Se da raspunsul unui cititor. Sa ne amuzam deci:

Mai exista inca o clasa umana capabila sa hiberneze. Aceasta clasa numita Homo Politicus Sapiens este capabila sa hiberneze cate 3 ani si jumatate la rand, urmand apoi 6 luni de stare de veghe in care in general se ocupa de latrat si muscat prin dusmani. Sau prieteni. Sau colegi de hibernare. Aceste manifestari sunt cunoscute si sub numele de campanii electorale.

Ma uitam indelung la unul din fostii mei colegi si nu-mi venea sa cred. A trecut atat de mult timp de cand nu ne-am vazut incat uitasem expresia fetei sale atunci cand rade, cand se mira ori cand intreaba ceva. Am uitat, desi a trecut doar un an. De colegii din facultate nu mai spun…

Dar oare ce mai fac acei buni prieteni, cei mai buni prieteni, cu care ieseam la bere dupa fiecare zi de munca sau ne strangeam in weekenduri pe terase si barfeam ca babele cele mai neimportante lucruri din lume?

Sa nu mai zic de fosta gasca din liceu. Eram de nedespartit. Am uitat si cum ne cheama. Acum cateva zile fusese ziua de nastere a unuia dintre ei. Am uitat.

Nu imi vine sa cred ca am o nepotica frumoasa foc pe care nu am vazut-o inca, desi locuieste in centrul tarii, unde iau curba muntii. E fetita unuia dintre cei mai buni si apropiati veri ai mei. Mi-am tot spus ca merg sa o vad dar am uitat. Am uitat un an, a mai trecut unul si, daca ma gandesc mai bine, ma intreb de cate ori o sa mai uit. Ma sperie gandul ca vom ajunge sa ne cunoastem pe internet: intr-o zi, in fata webcam-urilor sau a cine stie ce telefoane performante. Poate o sa reusesc sa o si pup de ziua ei de la distanta. Daca nu uit.

Viata trece pe langa noi si nici macar nu ne face cu mana. Uitam sa o traim. In ultimul an, daca privesc inapoi, ajung la concluzia ca am uitat cine sunt. Am uitat sa rad, sa ma distrez, sa povestesc.

De ce uitam? De ce viata trece pe langa noi?

PS: Imi cer scuze ca am uitat de voi…

In liceu eram fascinat de Eminem. Cumparam revistele Bravo si Popcorn, in asteptarea unui nou poster cu el. Nu ascultam hip-hop sau rap prea des, dar imi placea Eminem. Nu stiu de ce, probabil pentru ca eram un adolescent ca multi altii, iar Slim Shady era atunci un trend. Un Michael Jackson al generatiei messenger.

In cateva luni am umplut peretii cu postere. Ba chiar am realizat un material grafic cu numele sau, iar pe unul dintre pereti am lipit un altul, facut de mana, cu ajutorul a doua pixuri colorate. Camera era flancată cu imaginea sa, chiar si unul din dulapuri avand lipit, pe interior, o poza a sa.

Invatam versurile melodiilor sale pe de rost si le fredonam in ore, acasa sau la petreceri, iar cand aparuse filmul 8 Mile nu m-am mai dezlipit de monitor pentru cateva zile.

Nu m-am declarat un fan infocat si nu sunt nici acum. Imi placeau doar versurile sale, modul in care rostea cuvintele si timiditatea de care dadea dovada in viata de zi cu zi.

Au trecut atatia ani de atunci si am uitat camera decorata cu postere. Am uitat si versurile, subiectul filmului si cat de mult imi placea sa desenez. Dar nu am uitat sentimentul pe care il simt atunci cand ascult, in liniste, o piesa a sa. Am ascultat cea mai noua piesa a lui. Mi-am reamintit totul si parca-mi doresc din nou in camera mea. Ascultati-o, merita, va garantez ca veti vrea si voi o camera ca a mea.

Ilie Nastase a venit cu o idee buna. Astfel, nu doar judecatorii ar trebui adusi din strainatate pentru a se face ordine in tara, ci si urmatorii ministri. Noi ne-am gandit la japonezi. Iata 9 nume care vor forma noul Guvern:

Nimika Nuimoka

Yaspaga Shidute

Vreypostu Daybanu

Undeypliku Katesparg

Winoakuma Kuosuma

Furatzara Kutotu

Bagabany Labayatu

Totkumita Madeskurk

Nufurytu Furyo

Dupa ce vezi un film bun ti se ridica parul pe maini. La fel se intampla si in cazul in care termini o carte mai speciala din biblioteca in care se afla zeci de carti la fel de bune. Cand vezi cum femeia iubita aduce pe lume primul tau copil simti ca tremuri de fericire. Iar cand iti revezi parintii dupa cateva luni uiti de toate grijile si iti indrepti atentia catre gradina pe care o sa o cureti impreuna cu ei, udatul ierbii din curte si prajirea micilor pe gratarul construit de tatal tau care, intr-o alta viata, era strungar.

Toate acestea, insa, au in spate un nume, un cuvant care le reprezinta, un cuvant pe care il tii minte si ti-l amintesti de cate ori ai ocazia. Cu placere, zambind.

Cand vine vorba de Romania, primele lucruri care iti vin in minte sunt hotia, saracia, mizeria si altele din aceste categorii. De politica te-ai saturat si ai cosmaruri in locul viselor care iti aduc in memorie acele plaje insorite din vederile primite de la prietenii de peste hotare. “Imi bag picioru’” spui cand vezi o masina de lux pe strada, regretand, in sinea ta, ca veci nu vei pune acel picior intr-o asa masina. Ai idei, insa nu iti este oferita o masa pe care sa le insiri. Copiii nu mai vin la tine sa iti ceara o bomboana, ci mai degraba o tigara.

Sentimentul de “acasa” il simti probabil doar atunci cand te pui in rolul unui miliardar, care conduce o masina de lux, ori in fiinta actorilor din filme. Nu ai niciun Dumnezeu, nu ai o carte preferata. De fapt, nici nu citesti, acea carte speciala ai rasfoit-o asa, printre randuri, si nu ai mai ramas cu nimic din ea. Filmele te-au ajutat doar sa adormi mai repede, iar copilul inca nu ti s-a nascut, deoarece ai luat decizia sa nu ai unul, deoarece nu ai cu ce-l intretine.

Eroul tau e poate Toma Alimos ori femeia detectiv din Baltagul. Ori, probabil, cainele cu puteri supranaturale dintr-un film american. Pe lista unde iti treci, pe de o parte neplacerile si neaverile, iar pe de alta parte fericirile si bunurile materiale, se afla completata de sus pana jos doar una dintre coloane. Ghici tu care.
Iar daca inca te mai intrebi unde au fugit asa toti anii, de ce nu ai lasat nimic in urma si de ce simti ca nu ai pentru ce sa te trezesti maine, iti spun ca ai nevoie de o schimbare. Ai nevoie de ceva care sa te aduca in momentul in care ti se ridica parul pe maini. Ai nevoie de un varf, in care trebuie neaparat sa ajungi, caci altfel esti piedut.

M-am intrebat si inca ma mai intreb, dupa ce am citit acest editorial, daca ma mai simt oare undeva “ca acasa”.

P.S. Este vorba de “ultimul editorial” al lui Mihnea Maruta la Cotidianul. El se va intoarce “acasa”, la Cluj. Despre “cea din urma cugetare” a scris si Cru.

La varsta de 6 ani, construiam castele de nisip, orase si strazi in care ma jucam cu masinile de jucarie impreuna cu prietenii mei care acum, dupa 15 ani, sunt dusi. Pe undeva, departe, incat doar internetul ne mai leaga sau un telefon la cateva luni departare. Ne certam pentru culorile jucariilor si pentru partea fiecaruia din gramada de nisip. Cel mai frumos era vara, cand mergeam impreuna la scaldat, asta cam pe la varsta de 13 ani, daca-mi aduc bine aminte, cand am invatat sa inot. Plecam de acasa spunandu-le parintilor mei ca merg sa ma plimb cu bicicleta. Stateam ore intregi in apa, ne cautam uneori o plaja secreta pe care sa o decoram cu obiectele deosebite gasite in jur, in natura. Ma intorceam acasa cu slipul ud si fugeam repede, pe furis, la mine in camera, schimbandu-ma si ascunzand slipul, asa ud cum era.

Parca era ieri. Parca mai simt mirosul copilariei frumos colorata de lucruri atat de marunte pentru mine atunci. Copilarie care acum ma face sa zambesc, ori de cate ori ma gandesc la ea, la trecut, la momentele in care aveam atatea secrete fata de parinti, iar acum intrebandu-ma de ce. Pe vremea aceea, aveam probabil unele retineri fata de ei, desi ii simteam mereu alaturi de mine. Pana la urma, erau alegerile mele, ori ca faceam un lucru, ori ca faceam 10 intr-o zi. Sunt sigur ca nu ar fi avut nimic impotriva daca le-as fi spus ca merg la scaldat, deoarece stiau bine ca am invatat sa inot. Sunt sigur ca ar fi fost tare fericiti daca le-as fi spus cand am sarutat prima fata. Ar fi fost intelegatori daca le-as fi spus ca am luat si nota 1 in liceu, pentru copiat. Cred ca, prin acestea, si-ar fi retrait si ei tineretea si le-ar fi crescut inima vazand in mine acel om pe care ei l-au crescut si l-au invatat sa aleaga intre bine si rau.

In liceu m-am apucat si de fumat, lucru pe care il regret uneori, deoarece si acum am acest viciu, desi nu-mi pot explica de ce nu pot renunta la el. Sunt sigur ca as putea, desi nu o fac. Tot atunci erau si zilele in care imi ascundeam pachetul de tigari in dulap, intre haine. Se intampla uneori ca mama sa dea de el, atunci cand imi aseza hainele in dulap dupa ce le aducea de la spalat. Gaseam mereu explicatii, dar nu cu ajutorul acestora evitam certurile pe care sincer, le-as fi meritat. De ce imi pot da seama acum e faptul ca ai mei mereu au stiut si ca merg la scaldat, si ca fumam, si ca ascundeam uneori cate-o nota. Si mereu au inteles pentru ca vroiau sa o faca. Nu am avut niciodata acei parinti cicalitori sau obraznici, care, impotriva vointei lor, sa imi traga o palma sau un picior in fund dintr-un motiv prin care m-ar fi facut sa imi deschid mai bine ochii.

Cate chefuri au mai fost si in liceu… nopti intregi nedormite, chefuri care durau uneori o saptamana la fel si fel de vile sau cabane, sau pur si simplu chefuri de weekend. Era perioada in care reuseam sa ma indragostesc mai mereu, desi nu planuiam sa am pe cineva. Au fost momentele in care am simtit pentru prima data fluturasi in stomac si mi-am descoperit sentimentele de care uneori mi-e dor.

De ce m-am indragostit cu adevarat erau vacantele de vara, din timpul liceului. Ma trezeam mereu la amiaza, fugeam rapid la strand si spre seara alergam catre casa, cu o foame de lup care ma impingea cu o viteza tot mai mare. Seara continuam formidabila zi, iesind la cate o bere sau la un suc, ori pur si simplu la cate o plimbare prin oras, uneori lenevind pe banca din parcul in care am copilarit veri intregi.

Planuri cu scoala nu au fost. Prin ce am trecut eu a fost putin cam “sacadat”, astfel incat, in generala, iubeam limba romana si imi incercam sa evit matematica. In liceu am ajuns sa ma regasesc in clasa cu profil de matematica-informatica, asta din cauza informaticii, pe vremea aceea calculatorul fiind elementul central. Dar iubirea pentru limba romana, pentru gramatica si literatura nu a luat sfarsit, astfel ajungand acum sa ma regasesc la o facultate cu profil jurnalistic, domeniu pe care incep sa il ador, sau daca nu, pur si simplu, sa imi placa atat de mult incat sa pot spune ca mi-am regasit vechea fericire.

Ajungand aici, privesc inapoi si imi doresc sa fi putut sa intorc mana, sa apuc ce pot. Desi stiu ca e imposibil asa ceva, am luat doar amintirile si imi propun sa le duc cu mine pana in acel loc in care pot naufragia pentru totdeauna. Eu, lumea mea si amintirile mele.

Ma vad acum, aici in Cluj, mergand zi de zi intr-o redactie, locuind intr-un apartament de 2 camere cu inca 3 prieteni si ma intreb unde e castelul meu de nisip, masinile de jucarie, plaja secreta si parintii cu care mereu traiam momente fericite sau clipe in care ascundeam unele lucruri de ei. Mi-e dor si de chefurile din vacanta de vara, de mersul la strand zi de zi si de serile petrecute in acel parc pe care il umpleam cu coji de seminte si povesteam pana la ore tarzii.

Privesc zambind in trecut si imi doresc ca, poate candva, sa ma intorc de unde am pornit, crescand, evoluand si imbatranind in acelasi timp. Acea plaja, acele castele, acei parinti… acele fericiri…

Asezandu-mi amintirile in fata, creez un zambet ca-n trecut. Si-mi spun ca ori pe partea stanga, ori pe partea dreapta a strazii… tot inainte merg.