TweetPasim mereu pe pietre de pavaj separate, dar care alcatuiesc acelasi trotuar. Niciun pas, insa, care se sprijina pe-o dala diferita nu seamana cu altul, unul precedent. Oamenii nu sunt rai si buni. Oamenii sunt diferiti. Sunt ca urmele de pe dalele de beton.

Nu suport mincinosii, cei care imi spun lucruri pe care nici ei nu le cred, insa simt ca trebuie sa o faca. Nu-i pot vedea pe cei aroganti, acei increzuti cu zambet fals. Nu vreau sa-i ascult pe cei care se dau importanti, niste dobitoci incoronati. Nehotaratii sunt cei mai complicati: acum vreau, mai tarziu nu vreau, ieri am facut, maine nu mai fac. Acei jucatori care, orice ar fi, stiu ca trebuie sa fii mereu aproape, dar sa taci, sa sezi, sa te ascunzi. Cu toate acestea, prefacutii sunt cei mai interesanti.

Nu-mi plac nesimtitii, ignorantii, sau acele persoane avide dupa atentie, dar care nu stiu sa ofere sau sa arate nimic, pentru ca nu le pasa. Persoanele reci, cei carora oricate le-ai explica, vor privi in sus si vor fluiera.

Ador persoanele care apreciaza un gest, iti spun ca esti interesant pentru ca ei chiar cred asta, te fac sa zambesti ori sa simti anumite clipe instant. Acele persoane care sunt al naibii de sincere, directe, incapatanate in sensul bun. Care nu te lasa sa fii mincinos, arogant, prefacut, nehotarat, cu zambet fals.

Cel mai important e ca noi, oamenii, lasam urme. Care, uneori, se spala la prima ploaie in timp ce sfaraie pe asfalt si-apoi dispar. Asadar, ce se intampla cand intalnim pesoane din prima categorie? Scurt, cu zambetul pe buze, ii transmitem un sincer: daca tu nu poti, va putea altcineva :)

TweetFrunze verzi, miros de tei, adierea unei brize. Undeva deasupra Clujului, pe Cetatuie, timpul se scurge sacadat, printre notele muzicale emanate de o trompeta in ritm de jazz. Odata pe minut, doi pasi marunti si grabiti urca sau coboara. E liniste, centrul orasului e invaluit in bezna, iar greierii suspina de fericire.

Avioanele care strabat vazduhul intunecat incearca sa strapunga noaptea cu reflectoarele puternice, incat ai impresia ca se apropie o vijelie. Fulgere, zgomot, turbulente. Pasagerii veniti de la Roma la miezul noptii saluta orasul cu manutele lor neobservate. Nava mov coboara incet spre orizont, cautand aeroportul. Incet, incet se pierde in zare. E noapte, iar pret de cateva secunde mai palpaie, inca, luminitele rosii-albastrui. Privesti impresionat ce se intampla, iar dupa cateva secunde… altul.

Stai sus, in varf, numeri blocurile abatute de lumina lampilor galbene, atat de vizibile la tot pasul, daca esti in strada. Doi copii beau bere, trei fete rad la telefon. Potecile sunt timide, invaluite in pustiu, nebagate in seama. Parca noaptea le doare cel mai tare.

Te uiti la Cluj, la orasul nedumerit, obosit, stresat, colorat. Eu nu o fac, eu stau si rad cu ochii. E ultima data, deoarece maine ochii-mi vor fi atenti in alta parte, La Cluj, la luminite, la avioane, la notele de jazz.

TweetBunicii nostri au murit in razboaie, parintii au strigat printre gloante la Revolutie, iar noi, acum, marcam o noua fila in istorie. Cred ca e pentru prima data in istoria mondiala, nu doar a Romaniei, cand o gloata de tembeli care s-a adunat in Piata Victoriei sa protesteze nu au facut nimic altceva decat sa danseze, sa cante si sa bea bere. In deschidere, in fata unui public record a cantat CRBL (a se citi “cerebel”), un “artist” cu piciorul in ghips si cu papion. Gloata s-a cam plictisit, doar cativa dand din maini pe noul hit al tipului in ghips, intitulat Romania n-are noroc, dar se pricepe la tot – cei de fata ne-au demonstrat asta.

Apoi, gloata s-a pus pe dans. Dansul Pinguinului. Asa protesteaza Romania fata de masurile impuse de Guvern. Cuvintele sunt de prisos…

Propun ca pe viitor piesa de mai jos sa devina imn national. Pe ale carei versuri (putine, ca oricum romanul baga greu la cap) sa bem, sa cantam si sa dansam. Atat stie romanul! De ce sa nu ne meritam soarta?

TweetIn lumea virtuala, internautii s-au plictisit in aceasta zi de joi si au lansat intrebarea lunii sau poate chiar a anului: A murit Ion Iliescu? Farsa a pornit si continua si la aceasta ora pe platforma de microblogging Twitter.

Informatia s-a propagat mai ceva decat cu viteza luminii pe Twitter si a starnit sute de intrebari si afirmatii. Mai mult decat atat, cineva a modificat si pagina de Wikipedia a fostului presedinte, unde se poate vedea ca Iliescu a trait intre 3 martie 1930 si 15 aprilie 2010. Printscreen aici (via valentinbosioc.com). Stirea, oficial pe site-ul Realitatea.

UPDATE: Pagina de Wikipedia a fostului presedinte a fost refacuta.

UPDATE 2: Intre timp, a aparut pe Twitter userul @Namuritiliescu, care le spune tuturor ca… n-a murit Iliescu :)

Nota: In SUA, un tanar a fost “saltat” anul trecut de FBI deoarece a realizat un sondaj pe Facebook, intreband daca presedintele Americii, Barack Obama, trebuie asasinat.

TweetCluj-Napoca e un oras mort. E plin de batrani, fetele sunt prea incruntate, iar cladirile prea gri. Se spune despre oras ca e unul studentesc. Un turist n-ar spune asta. Nici clujenii nu prea spun asta. Doar pentru ca aici vin multi tineri sa studieze? Atunci, mai degraba as spune ca orasul e profitabil pentru rectorii universitatilor. Oras cultural? Pentru ca aceleasi cladiri stau nezugravite de o suta de ani, pentru ca Filarmonica e in lacrimi saptamanal in ziare, ori un teatru clujean ia un premiu pe undeva prin lume?

Foto: Iosif Solomon

As colora cartierele in nuante diferite si le-as transforma in parti mici ale unei scene de teatru pentru studenti, unde sa aiba loc non stop petreceri, evenimente dedicate lor. Marastiul sa fie campusul fetelor, care sa fie vizitate de baietii din campusul din Manastur. In Zorilor si in Buna Ziua as da cele mai mari petreceri, iar in Gheorgheni si Grigorescu as face cele mai tari baruri si cluburi.

Oamenii normali nu ar trebui sa locuiasca in Cluj. Fara familii care merg la serviciu zi de zi sau batrani. Pentru ei ar exista Florestiul. Totul ar trebui sa fie un campus mare, un zambet imens, voie buna, euforie, optimism. Afara cu gunoaiele de festivaluri ale berii. Cu second-handurile. Cu primarii incompetenti. Cu politica si administratiile banale.

Centrul orasului ar trebui sa fie ca un patut pentru un nou-nascut. Linistit, bland, calduros, sigur, fin. Plin de terase, spatii de recreere, parculete si flori de trandafir. Restul sa se mute in mall-uri, iar masinile sa dispara. Sa vedem doar pasi marunti,  biciclete si trotinete.

Seara sa fie cuprins de magia carnavalurilor, a micilor festivaluri medievale, evenimente muzicale sau alte manifestari artistice. In vitrinele fiecarei incaperi aflate la parter sa fie afisate tablouri si fotografii, explicate in romana, maghiara si engleza, iar pervazurile sa tina in brate mii si mii de plante colorate si frumos mirositoare. Fara fantani arteziene kitschoase, brazi imbroboditi si culori obositoare…

Continentalul sa fie sediul Conservatorului, muzeele sa iasa mai in fata, cu strategii de promovare, Filarmonica sa ocupe actuala cladire a Prefecturii si a Consiliului Judetean, iar Primaria veche si cladirea alaturata acesteia, ocupata de diverse sedii de partide, sa se transforme in sali mici de teatru de papusi si camere unde sa te poti uita la diafilme.

Sa ne dorim, sa ne impunem sau macar sa visam sa devenim o mica Venetie din punct de vedere cultural, o Viena in ce priveste aspectul cladirilor, un Harvard Yard in ce priveste campusurile studentesti si macar un Zurich din punct de vedere al mentalitatii.

Cum ar arata Clujul vostru?

TweetNu va e dor sa dati beepuri fetelor, iar ele sa va raspunda inapoi tot cu beepuri? Fetele, la randul lor, sa le dea beep-uri baietilor, iar ei sa le raspunda…

Sa le numarati. La primul apel sa stii ca se gandeste la tine, iar la doua apeluri sa-ti spui ca te iubeste :) Sau sa crezi asta daca primesti beep la ore fixe. In cate si mai cate nu credeam, oare, in acele vremuri. Da, ce vremuri…

Voi va dadeati beepuri? Ce va amintiti din acele vremuri?

Mihaela Racoviţan: tin minte ca era si un cod. Trei bipuri insemnau ceva, doua inseamnau altceva, cred ca operatorii bateau marunt din degete la vremurile alea. Nu prea isi scoteau banii:))

Mihaela Hiticaş: Aviz incepatorilor: Ora fixa = Te iubesc, un minut dupa ora fixa = Te doresc.

Mihai Biriş: 1 x ţârr = ma gândesc la tine; 2 x ţârr = te iubesc. Asta se cheama dragoste cu ţârâita :)

Letiţia Câmpan: O-> BIP! ….O+ BIP…….. O-> BIIIIP? …..O+ BIIIIP!…….O-> biip…….. O+ bip

Constantin Covaliu: Da da, cu bipuri la fix :)

Daniel Rus: Sau de vremea cand scriai la sarsitul mesajelor “sms back”.

Mihai Biriş: Vremurile actuale ne aduc dragostea “în retea” – vezi ofertele de mii de minute în retea. O murit bip-ul. Adevarul e undeva la mijloc: mai bine vorbesti un pic decat sa tat dai bipuri, dar nici prea mult ca… ce dracu sa tot zici? btw, nu-i tentativa de reclama la Cosmote :)

Monica Teglaş: Ce mai astepti? Da-mi un beep :)

Cezara Cartes: Mie nu mi-e dor de beep-uri, chiar deloc…ca si asa este unul care ma hartuieste cu ele de cateva luni :)

Mihaela Hiticaş: Eu inca mai dau bipuri :) Lui tata, care traieste in alta tara si caruia asa imi permit si eu mai des sa ii amintesc ca ma gandesc la el.

Andreea Enea: Chiar mi-e dor si mie. La noi parca era cu datul de beep cu numar necunoscut :)) Si da, beep la ora fixa, din ora in ora :D Mesaje tot la fel, numere pe care nu le stiam, ast sms :)) Pe atunci pretuiam. Si pretuiam fiecare cent. Si beep.

TweetSe da stirea:

Procesul de hibernare este inca activ la om, desi majoritatea specialistilor credeau ca aceasta capacitate a fost pierduta cu mult timp in urma, potrivit studiilor efectuate de un medic francez asupra unui explorator care a petrecut peste sase luni de iarna in zona arctica, relateaza AFP, via Hotnews.

Se da raspunsul unui cititor. Sa ne amuzam deci:

Mai exista inca o clasa umana capabila sa hiberneze. Aceasta clasa numita Homo Politicus Sapiens este capabila sa hiberneze cate 3 ani si jumatate la rand, urmand apoi 6 luni de stare de veghe in care in general se ocupa de latrat si muscat prin dusmani. Sau prieteni. Sau colegi de hibernare. Aceste manifestari sunt cunoscute si sub numele de campanii electorale.

TweetMa uitam indelung la unul din fostii mei colegi si nu-mi venea sa cred. A trecut atat de mult timp de cand nu ne-am vazut incat uitasem expresia fetei sale atunci cand rade, cand se mira ori cand intreaba ceva. Am uitat, desi a trecut doar un an. De colegii din facultate nu mai spun…

Dar oare ce mai fac acei buni prieteni, cei mai buni prieteni, cu care ieseam la bere dupa fiecare zi de munca sau ne strangeam in weekenduri pe terase si barfeam ca babele cele mai neimportante lucruri din lume?

Sa nu mai zic de fosta gasca din liceu. Eram de nedespartit. Am uitat si cum ne cheama. Acum cateva zile fusese ziua de nastere a unuia dintre ei. Am uitat.

Nu imi vine sa cred ca am o nepotica frumoasa foc pe care nu am vazut-o inca, desi locuieste in centrul tarii, unde iau curba muntii. E fetita unuia dintre cei mai buni si apropiati veri ai mei. Mi-am tot spus ca merg sa o vad dar am uitat. Am uitat un an, a mai trecut unul si, daca ma gandesc mai bine, ma intreb de cate ori o sa mai uit. Ma sperie gandul ca vom ajunge sa ne cunoastem pe internet: intr-o zi, in fata webcam-urilor sau a cine stie ce telefoane performante. Poate o sa reusesc sa o si pup de ziua ei de la distanta. Daca nu uit.

Viata trece pe langa noi si nici macar nu ne face cu mana. Uitam sa o traim. In ultimul an, daca privesc inapoi, ajung la concluzia ca am uitat cine sunt. Am uitat sa rad, sa ma distrez, sa povestesc.

De ce uitam? De ce viata trece pe langa noi?

PS: Imi cer scuze ca am uitat de voi…