Moara din copilaria mea
In Sighisoara exista o moara (foto), vizavi de casa parintilor mei, unde doua pietre uriase sfarama, de peste un secol, porumbul celor care au nevoie de faina alba sau de malai.
Tata m-a dus pentru prima data acolo la o varsta frageda, motiv pentru care nu imi mai amintesc mare lucru, dar niciodata n-am sa uit mirosul fainii de malai caldute, care curgea parca la fel ca apa de ploaie printr-o streasina ingusta, dupa ce boabele sanatoase de porumb erau macinate fara resentimente de doua roci mari, zgomotoase.
E mirosul sambetelor din copilarie, cand dis de dimineata mergeam cu un carucior pe doua roti, alaturi de tatal meu, cu un sac la moara. Stateam sus, langa jgheabul in care se turnau boabele de porumb, dupa care fugeam repede jos, sa imi inec degetele in puful rezultat in urma faramitarii acestora. Imi miroseam apoi mainile ore intregi si ma bucuram de aceasta placere nesemnificativa aproape toata ziua…
Cladirea in care se afla moara e impartita in doua incaperi: cea mare, in care e moara propriu-zisa si una mai mica, in care se afla motorul care invarte cele doua pietre imense. Niciodata nu am intrat in cea de-a doua incapere, fiind speriat de imensul motor ca un copil, in miez de noapte, de bau-bau. Cu privirea indreptata, parca, spre mine, motorul tragea cu putere de o curea lata de cauciuc, ce transmitea forta centrifuga spre cele doua pietre imense, zdrobitoare.
Scarile care te duceau la etaj, unde urcai sacul cu porumb pe umar, pentru a-l varsa apoi in jgheab, seamana cu cele din Turnul cu Ceas din Cetatea Sighisoarei: subrede, invechite, slefuite de mii si mii de talpi de pantofi care le-au calcat in picioare. Jos, unde faina curge de dimineata pana seara, atarna o sfoara, legata de un clopotel, care suna ori de cate ori se incheia o tura. Iar porumbul curge iar printre pietrele cutremuratoare.
Susotelile celor prezenti abia se auzeau printre scrasnetele produse de frecarea rocilor de moara. Oamenilor li se vedeau doar sprancenele, acoperite cu praf de la faina care invaluia incaperea pana la intrare.
Moara exista si acum si este condusa de fiul vechiului morar, care, din pacate, s-a stins. Tanarul a calatorit in toata lumea, iar acum, intors in tara, continua aceasta mica afacere, care imbie sambetele altor copii, ale acelora care prefera sa isi scalde degetele in faina in loc sa isi batatoreasca buricele din capatul falangelor pe butoanele tastaturii…
PS: Ii multumesc lui Mihnea Maruta, pentru ca mi-a amintit de aceste mici placeri. Pe blogul sau gasiti o postare foarte interesanta, pe care va invit sa o cititi.
Citeste si:
Poti urmari comentariile la aceasta postare prin RSS 2.0. Adauga un comentariu mai jos sau printr-un trackback de pe site-ul tau.
