TweetIn ultimul an de liceu, stateam cu mama in fata monitorului, citind, pe rand, profilul fiecarei facultati din Cluj-Napoca si Sibiu. Am cazut de acord sa aleg Facultatea de Drept sau ceva in domeniul informaticii. Timpul a trecut foarte repede, iar cu o luna sau doua inainte de Bacalaureat, mi-am dat seama ca nu m-am mai gandit deloc la facultate, iar in acel moment profilurile pe care le-am ales intre timp imi stateau parca in gat.

Legi? Sau iarasi matematica? Bleah, nu mai vroiam. Patru ani de liceu s-au scurs injurand matematica. Am ales un profil real inainte de a ma inscrie la liceu fiind indragostit, ca orice adolescent, de calculatoare, hardware, informatica.

Au mai trecut cateva zile si examenul final se apropia cu pasi repezi. Mai repede se apropia, insa, admiterea. Spontan si cu zambetul pe buze, am sarit din fata calculatorului si am fugit in camera alaturata. Vreau sa fac jurnalism, le-am spus alor mei. Dupa indelungi consultari, argumente si amintirea mamei mele potrivit careia profesorul meu de Limba si literatura romana din scoala generala ma lauda mereu a facut ca, dupa cateva minute, sa fie cum vreau eu.

Jurnalism a ramas. A trecut Bacalaureatul, am fost admis la ambele facultati de jurnalism, respectiv Cluj-Napoca si Sibiu, insa am ales Clujul. M-am bucurat de viata de student un an, dupa care am inceput sa lucrez in diverse domenii. Prin anul II, ma regaseam in redactia cotidianului Monitorul de Cluj, unde faceam practica. Totul se intampla parca fara mine, doar in jurul meu si nu stiam sigur daca ma regasesc sau nu. Cert era ca am intalnit niste oameni exceptionali, de la care apucam sa mai fur din cand in cand meserie. Asteptam, gandeam, nu stiam daca asta vroiam sa fac cu adevarat sau e doar un profil din viata mea.

Dupa aproximativ trei luni plecam la mare, alaturi de mai multi colegi din cadrul Asociatiei Studentilor la Jurnalism din Romania, la Journalism Summer School 2007 (gasiti aici detalii despre acest eveniment).

***

De ce am ales, deci, sa fac presa, jurnalism? Nu e vorba de niciun profesor, prieten sau (in niciun caz) vreun film.

Adrian Dascălu

In acea vara la mare, pe terasa din curtea hotelului, un barbat urma sa-mi schimbe viata, sa ma faca sa simt in fiecare zi ca stiu ce vreau si nu mi-e frica. Un barbat cu parul carunt, o mustata de mogul si gesturi occidentale. Adrian Dascalu.

A venit din vremurile de demult, dar dintr-o lume total diferita. Un roman care a adus cea mai mare agentie de presa din lume (in prezent pierzandu-si acest statut, devenind, in 2008, un gigant al informatiilor financiare) in tara sa natala, Romania. S-a intamplat in 1989, dupa ce a revenit pe meleagurile noastre de la Londra, unde a lucrat la agentia engleza infiintata de un emigrant german, Reuter, in 1851 (sic!).

Sarind peste descriptionul companiei si al CV-ului pe care il detine Adrian Dascalu, imi amintesc cu placere acele cursuri reale de jurnalism, de la scoala de vara.

• Am invatat sa transformam un comunicat de presa intr-o stire intr-un mod inedit. Fiecare litera a cuvantului ce incepea un nou rand al comunicatului forma, daca citeai pe verticala, cuvantul TEAPA. “Inainte de a incepe sa scrieti stirea, trebuie sa verificati informatia. De unde provine si daca mesajul este unul real”, ne spunea pe atunci Dascalu. Asa ceva nu invatasem la scoala.

• Breaking News! Ce facem cand se prabuseste un avion? Nu cautam senzationalul, nu scormonim dupa o eventuala mana criminala sau il pozam pe super-supravietuitorul care ne va aduce a doua zi puncte de rating. “Aflam cati supravietuitori sunt, trimitem stirea, deoarece viata oamenilor e mai presus de tot si toate”, a fost lectia transmisa de acelasi Adrian Dascalu.

• Cu ce se mananca jurnalismul de razboi? A scos din portbagajul unei masini o casca, o masca de gaze si o vesta antiglont. “Pe langa acestea, mai trebuie sa carati o camera video sau foto si provizii”, ne-a mai povestit el. Am ramas uimit, in primul rand pentru ca nu am reusit sa cunosc jurnalismul de razboi decat din inregistrarile cu “Wow, cad bombe” ale lui Adelin Petrisor, iar in al doilea rand deoarece abia ma puteam misca in acel echipament.

A fost scoala de care am avut nevoie, o scurta “bursa” la sectia de jurnalism intensiv. M-am indragostit de meseria care graia prin ochii lui Adrian Dascalu. Puteai observa, prin vocea sa, pasiunea pentru presa, iar parul carunt emana parca imagini cu clipe din viata jurnalistului.

O poveste personala a fost cireasa de pe tort. Cu lacrimi in ochi, ne-a povestit cum si-a pierdut fiica intr-o jungla. Avea pneumonie si o cara intr-o cuvertura.

***

In prezent, Adrian Dascalu este freelancer, parasind Reuters Romania in 2003. Nu l-am mai intalnit din 2007, desi mi-as fi dorit sa fac asta foarte mult. Ieri am primit raspuns la un mesaj pe care i l-am transmis in urma cu cateva zile, intrebandu-l ce mai face:

Buna Radu,

Mii de scuze pentru raspunsul meu intarziat.

Imi amintesc perfect de tine si de colegii de la Costinesti. A fost o experienta interesanta pe care n-ar fi rau s-o repetam. Am putea adauga la tematica cursului si comentariile voastre privind primul contact cu viata adevarata si dimensiunile prapastiei dintre visul dulce avut la Costinesti si acreala dintr-o redactie.

In rest, sper ca la tine toate sunt ok si ca treci usor prin criza economiza ce afecteaza si tarile in curs de dezvoltare, precum Romania.

Saluta-i din partea mea, te rog, si pe ceilalti colegi de la Costinesti. Promit sa te caut atunci cand trec prin Cluj.

Cu respect,
Adrian Dascalu

Intr-adevar exista o mare prapastie intre visul dulce si acreala dintr-o redactie. Evident ca imi inchipuiam altfel presa, meseria, fata de cum arata ea in zilele noastre. Dar amintindu-mi de entuziasmul din glasul si din ochii dvs., mai ales dupa atatea lucruri care v-au marcat viata, cum ar putea sa ma opreasca un sef, o criza sau orice mana cereasca?

Povestea, vazute prin ochii autorului, face parte din serialul Oamenii care fac lucrurile sa mearga, o campanie menita sa aduca in prim-plan story-uri pozitive intr-o perioada pierduta de sub control, o lume a senzationalului, a politicului si a neglijentei personale.

Citeste si:

• Primul interviu cu mine. Jurnalismul ca tezaur. (3)
• Jurnalistul viitorului (6)
• Mass-media si nevoia acuta de… online (8)
• Despre autor (13)
• N-ai sa poti (5)