Cuvânt înainte: Interviul de mai jos este realizat de Brigitta Fetser, studentă în ultimul an la sectia Jurnalism din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării a Universităţii “Babeş-Bolyai”.

Am ezitat câteva săptămâni, însă am decis să îl postez într-un final şi pe blog (în varianta integrală şi originală), fiind primul interviu în care am avut ocazia de a povesti pe larg ce înseamnă jurnalismul şi această meserie pentru mine. Cu riscul de a supăra câteva dintre persoanele care citesc postările de pe acest site, nu pot decât să vă doresc lectură plăcută.

Jurnalismul ca tezaur

Se simţea pregătit pentru meseria  de jurnalist de o viaţă, cum spune el, însa în momentul în care a pătruns în redacţia unui ziar local şi-a dat seama că a păşit abia pe prima treaptă dintr-un şir lung, până să ajungă la titulatura de “presar”.A lucrat luni de zile cu promisiunea că va fi angajat şi într-un final i s-a îndeplinit dorinţa.

Radu Neag, un tânăr jurnalist de doar 22 de ani, scrie azi materiale de presă pentru una dintre cele mai importante instituţii de presă din România, compară metaforic jurnalismul cu o fată de care s-a îndrăgostit, iar cariera cu un basm în care trăieşte desfăşurarea acţiunii. Tânărul jurnalist vorbeşte sigur pe sine despre un happy-end, însă nu o singură dată la capăt de drum, ci în fiecare zi la apusul soarelui.

***

“Un jurnalist trebuie să gândească în locul a sute, chiar mii de persoane şi să-şi pună mereu întrebările pe care şi le pun ei”

Brigitta Fetser: Cum ai ajuns la cotidianul “Monitorul de Cluj”, primul ziar la care ai lucrat?

Mi-am luat inima în dinţi, pentru că ştiam cum privesc toţi persoanele noi, mai ales studenţii şi am vorbit cu un coleg care era deja angajat acolo. Am mers cu ideea de a face practică, evident, cum încep toţi. Am intrat în redacţie, am făcut cunoştinţă  şi astfel a început acel ceva de care nu mă pot despărţi acum.

Aveai încredere în ceea ce ai învăţat la facultate, adică  te simţeai pregătit atunci când ai intrat pentru prima dată în redacţie?

Dacă aş fi învăţat la facultate să spun “bună ziua”, răspunsul ar fi da, însă de la prima ştire scrisă mi-am dat seama că practica nici nu se compară cu teoria şi cursurile de la  facultate. Ce m-a ajutat a fost faptul că ştiam termenii, teoria: ce înseamnă şapou, cât de lung trebuie să fie, ce conţine, ce scoţi în titlu. Dacă eram pregătit? Cred că mă simţeam pregătit de o viaţă pentru asta, dar când am început să scriu primele rânduri mi-am dat seama că mă înşel.

Cât de greu este să te angajezi la un ziar din Cluj?

Dacă vrei să faci asta cu adevărat şi ai învăţat să ai răbdare, e foarte simplu. Nu trebuie decât să arăţi că poţi şi îţi doreşti să faci asta, iar oferta va veni singură. Eu am aşteptat trei luni înainte de a fi angajat, dar mi s-a spus după circa o lună să rămân. Cum spuneam, am avut răbdare şi într-un final am semnat contractul de cesiune. Cartea de muncă e un vis îndepărtat, mai ales la debutul în presă.

Ce crezi că se cauta într-un tânăr jurnalist, într-un absolvent, în momentul în care este în faţa unei angajări?

În primul rând, un tanăr ce vrea să se angajeze în presă trebuie să cunoască foarte bine limba română, evident :), iar în al doilea rând să aibă o pasiune aparte pentru această meserie, să vrea, să îi facă plăcere, să işi dorească să afle, să informeze, să scrie. Un jurnalist trebuie să gândească în locul a sute, chiar mii de persoane şi să-şi pună mereu întrebările pe care şi le pun ei. Atunci îţi dai seama ce vrea să afle publicul de la tine, cum să le arăţi ceea ce nu ştiu şi să le prezinţi în cele mai simple cuvinte lucrurile care îi interesează.

***

“Facultatea e un fel de  teaser  în ce priveste jurnalismul”

Cum ai vazut presa înainte să ajungi să lucrezi în domeniu?

Am văzut presa ca pe o dorinţă. Ca şi cum ai vedea o fată pe stradă, drăguţă, cu ochii verzi, care-ţi zâmbeşte zilnic, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. Poţi pune mâna pe ea, dar nu-i poţi vorbi şi nici ea nu iţi  vorbeşte. M-am hotărât apoi să o cunosc mai bine şi cu această ocazie speram că într-o zi îmi va vorbi. Acum o face.

Şi acum vorbiţi aceeaşi limbă sau mai aveţi neînţelegeri?

Vorbim aceeaşi limbă de peste doi ani şi nu cred că ne-am certat până acum.  Dacă e să ne certăm vreodată, o luăm de la capăt a doua zi.

Dacă ţi-ai alege un mentor, un fel de îndrumător de suflet, acesta ar fi un profesor sau un coleg ziarist?

Evident un coleg. E o diferenţă ca de la cer la pământ între o persoană care practică meseria şi una care o învaţă de la televizor sau din cărţile de specialitate. Aici mă refer la profesori. Aş alege ca mentor un profesor doar dacă acesta mi-ar fi coleg de breaslă şi ar avea multă experienţă în presă.

Vrei să spui că cei care învaţă această meserie se pot lipsi de cursuri şi se pot baza exclusiv pe experienţa adunată mai târziu din partea practică?

Dacă învaţă deja această meserie practicând-o, da, se pot lipsi de cursuri. Nu are nicio legătură facultatea cu presa din ziua de azi. Nu numai facultatea, ci tot sistemul de învăţămant, din generală şi până la terminarea doctoratului, dacă ajungi acolo. Nu e nevoie de foarte multă inteligenţă ca să iţi dai seama că facultatea e inutilă în ceea ce priveşte meseria pe care o practicăm fiecare.

Dar acumularea cunoştinţelor presupune în cazul acesta studiul individual, deci până la urmă una dintre aceste două variante, facultatea sau studiul individual trebuie aleasă, sau?

Facultatea e un fel de ”teaser”(avanpremiera- n.n.) în ce priveşte jurnalismul. Înveţi de ce trebuie făcute anumite lucruri ori înveţi partea teoretică, însă niciodată nu înveţi cum se fac acele lucruri. De obicei, profesorul îţi spune să faci o ştire înainte să iţi explice metoda, înainte de a-ţi da un exemplu. Noi am făcut un ziar întreg în acest fel, în anul II, fără a învăţa cum se realizerază şi ce conţine un ziar.

Dacă nu ai fi văzut unul până atunci, ori dacă nu te-ai fi documentat, ar fi ieşit o scrisorică trimisă mămicii, prin care o întrebai mirat: “Mami, ce facultate e asta? Nu îmi place aici”. Dacă aş fi nevoit să o iau de la capăt, să fac iarăşi facultatea, probabil aş alege una la distanţă. Doar aşa, să fie făcută “pe hârtie”. E tot una, te ajută doar pe cartea de muncă.

Gândurile tale legat de facultate după terminarea ei sunt clare, dar care au fost speranţele cu care ai păşit prima dată, în postura de student, în aula facultăţii?

Speram să devin vedetă TV, un cocalar care să otevizeze România şi să se dea mare cu asta. Glumesc. Visam să schimb lumea prin cuvinte.

Crezi că vei putea vreodată?

O fac de mult. Visez în fiecare seară.

Ce îndrepţi în visele tale, otevizarea?

Fiecare om alege dacă vrea să te citească, asculte, urmărească sau nu. Otevizarea nu e produsul unui jurnalist, ci ipocrizia unei grămezi de persoane care nu vor nimic mai mult de la viaţă. Eu nu fac ceea ce fac pentru a ajuta anumite persoane să îşi dea seama de ceea ce ar trebui să se aştepte de la viaţă, ci pentru a spune lucrurilor pe nume – sună ca un motto dar nu e.

Mi-am dat seama că nu pot schimba lumea aşa cum visam, dar pot, pe de altă parte, să schimb lumea mea. În ceea ce îi priveşte pe cititori, în acest moment îmi doresc doar să îi fac să fie conştienţi de lucrurile din jur şi nu să le promit că le voi schimba. Nu sunt un politician în campanie.

***

“Niciodată nu-mi voi impune ori nu voi lăsa pe cineva să îmi impună ceea ce decid că e nevoie să afle cititorii”

Ai avut ocazia să scrii deja la două publicaţii, Monitorul de Cluj şi Adevărul, iar etapele în evoluţia ta sunt definite probabil de aceste două publicaţii. Cum ai denumi şi defini aceste etape?

Primele trei luni, înainte de a fi angajat la Monitorul de Cluj, am făcut cunoştinţă cu expoziţiunea şi abia apoi a urmat intriga, după ce am început să am articole mari, pe mai multe pagini, ori să public articole care au ridicat semne de întrebare. Momentan trăiesc desfăşurarea acţiunii şi de când sunt angajat la cea de-a doua publicaţie, Adevărul – cum ne ştiu toţi, deşi scriem pentru Adevărul de Seară din Cluj-Napoca, Adevărul şi uneori Click, fiind toate în acelaşi trust – am reuşit să învăţ mult mai multe lucruri şi să acumulez experienţă.

Aşadar, prima etapă ar fi în povestea ta expoziţiunea şi intriga, iar următoarea ar fi desfăşurarea acţiunii?

Aş spune că intriga a avut loc în momentul în care am primit oferta de a schimba locul de muncă. În rest, da, prima expoziţiunea, iar a doua desfaşurarea acţiunii.

Cum îţi imaginezi deznodământul, un clişeistic happy-end poate?

Cu happy-endul am de-a face după fiecare zi de muncă, cu toate că uneori mă arunc în pat spre seară şi nu îmi mai vine să mă ridic de acolo. Dacă voi reuşi să schimb lumea prin cuvinte, atunci voi putea spune că am cunoscut deznodământul. Până atunci voi trăi happy-enduri. Doar lucrez în presă şi fiecare zi e mai frumoasă şi incitantă decât alta, nu? :)

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o vreodata ca jurnalist?

Momentul în care am descoperit că actualul premier Emil Boc publica articole “de dragoste” faţă de PCR, în perioada în care era UTC-ist. Aveam materialul documentat, scris, poze cu paginile originale din ziarul din anul 1987. Articolul urma să apară a doua zi, exact în ziua în care el era învestit în funcţia de premier al României – 23 decembrie 2008.

Materialul a apărut ca deschidere secundară în ziarul naţional. În ziua respectivă am stat cu inima în dinţi, după zeci de reacţii pe site. Dar în afară de cititori nu a reacţionat nimeni în niciun fel, de sesizat nu s-a sesizat nimeni nici atât. Dintr-o dată mi-am amintit de schimbatul lumii prin cuvinte, însă atunci mi-am dat seama că visul meu e imposibil şi de atunci n-am mai visat.

La ce te aşteptai în ceea ce priveşte reacţiile?

Nu m-am aşteptat la nimic. Dar când unul dintre editori şi în acelaşi timp şef în redacţia din Cluj-Napoca m-a felicitat pentru munca depusă, am fost mai mulţumit de mine decât dacă ar fi demisionat Boc, aşa cum ar fi fost normal (sau oare ne-am minţit noi prea des cu asta?). Numai că ei, cei care nu-şi vad decât lungul nasului, nu au conştiinţă.

După ce te-ai ghidat în luarea deciziei, după cele învăţate la şcoală sau altceva?

Conştiinţa. Acel lucru care nu-i poate fi luat niciunui ziarist. Nu are legătură cu şcoala, nu are legătură cu nimic. Lumea trebuia să ştie şi niciodată nu-mi voi impune ori nu voi lăsa pe cineva să îmi impună ceea ce e nevoie să afle cititorii, atunci când am ocazia să le arăt/spun ceva. Conştiinţa e singura care are dreptul să îmi dicteze ce să fac şi ce decizii să iau.

“Presa e o afacere, nu o favoare făcută vreunui jurnalist”

Ai avut parte de succese, eşti numit tânăra speranţă de către mai mulţi jurnalişti cu experienţă din Cluj, ai intrat în vizorul unor „presari” din Capitală… Ce crezi că i-a determinat să îşi facă o parere atât de buna despre tine?

Au o părere bună?  Probabil au nimerit să se afle în jurul meu exact în momentul în care făceam câte un lucru bun sau lăudabil. Nu ştiu de ce şi-au făcut o parere atât de bună despre mine, eu mă consider încă fără experienţă şi sunt zile în care sunt complexat de faptul că nu pot face mai mult. Poate mă văd aşa cum sunt şi îşi dau seama că îmi doresc mult să fac ceea ce fac.

Ai un site al cărui slogan este “blogul care arată cu degetul”. Spre cine sau ce arată cu degetul?

Către cine se simte :) E un joc de cuvinte şi să ştii că mulţi s-au simţit. Nu arăt cu degetul către nimeni, dar se arată ei singuri. Asta când e vorba de persoane, în rest arăt cu degetul către orice din viaţa mea ori din mediul înconjurător, lucruri care merită să primească atenţia mea.

Cine s-a simţit?

Redacţii, conducerile lor, când vorbeam de unele practici nepotrivite în mass-media, mai ales pentru cei tineri care vor să facă presă. Uneori „se mai simţea” câte un politician şi exemplele pot continua. S-a autosesizat chiar şi facultatea în urmă cu doi-trei ani, când au demarat un sondaj prin care să afle ce nu le place studenţilor în facultate, toate acestea după serialul “Ruşinea de a fi student“, publicat pe blog.

Redacţii întregi, conducerile lor? Ce ai scris şi în ce consta reacţia lor?

S-a întâmplat în 2008, pe când mai mulţi studenţi care lucrau la un ziar local erau supuşi unor practici ce ar putea fi un bun exemplu de “aşa nu”. Semnau articole la comandă sau le erau schimbate titlurile doar ca să atragă atenţia . Am cerut Asociaţiei Profesioniştilor din Presă – Cluj să ia act de aceste practici, mai pe scurt să discute în cadrul întâlnirilor despre aceste abuzuri.

Conducerea publicaţiei respective a aflat că vreau să dezbatem aceste lucruri, care îi afectau pe tinerii de acolo şi au concediat o persoană, pe motiv că ar fi dat informaţii “din bucătăria internă”. Totuşi, e vorba de oameni şi de breaslă, nu? În cele din urmă, dacă ne batem joc de cei noi, atunci ce se va alege de tinerele speranţe?

Dacă tot ai menţionat practicile mai puţin etice, cum vede “tânăra speranţă” jurnalismul din Cluj în momentul de faţă?

Lipsită de inspiraţie (o păţesc şi eu deseori). Văd mulţi tineri, jurnalişti noi, care s-au plictisit deja de acest domeniu. Parcă totul e plictiseală. Ştii, nu mai există sentimentul acela de a căuta cu privirea acea fată, în fiecare dimineaţă, în acelaşi loc. E trist.

Acest aspect pare să fie, după cum explici tu, mai degrabă vina tinerilor jurnalişti şi nu a instituţiilor media.

Un tânăr jurnalist trebuie impulsionat, chiar dacă el îşi doreşte să facă multe şi mai multe. Puţini sunt cei cărora le mai pasă, pentru ei nu conteaza decât umplerea ziarului, apariţia sa pe piaţă şi profitul. Pe de altă parte, tinerii jurnalişti nu se respectă mai mult, astfel încât să vină cu propuneri şi subiecte mai bune (ni se întâmplă şi nouă, li se întâmplă şi lor).

Întradevăr şi volumul de muncă e mult mai mare, iar la un moment dat eşti suprasaturat. Nimeni nu are dreptul la scuze, la fel cum nici patronii nu au dreptul la aşteptări prea mari de la ei. Vina tuturor e nepăsarea, ceea ce face tot românul: “las’ că-i bine şi aşa”. Trecem prin asta de atâtea ori şi e greu să te desprinzi, dar fericit eşti doar abia după ce o faci.

Ai menţionat în repetate rânduri contractele de muncă şi cum acestea sunt un lux pentru tinerii jurnalişti. Dacă ai putea schimba ceva în privinţa asta cum ai proceda?

E vorba de bani, nu de simple acte. Patronii se gândesc la buzunare. În cazul tinerilor, nu trebuie schimbat nimic, pur şi simplu un începător ar trebui să fie în stare să nu accepte să lucreze fără contract, mă refer la carte de munca şi nu la fiţuica numită contract de cesiune (dar toţi am făcut-o sau o mai facem, pentru că ne dorim mult să lucrăm în presă – iată primul compromis, eşti nevoit să îl faci din prima zi).

În cazul în care ai tăria să nu accepţi, aici intervine patronatul, care zice “mulţumim, următorul” şi în cele din urmă găseşte o persoana care să accepte. Cum spuneam, presa e o afacere, nu o favoare făcuta vreunui jurnalist. Dacă ar fi să fim corecţi, ca stat aş modifica impozitele şi taxele, după care aş face inspecţii la fiecare instituţie de presă din ţară, oricat ar fi ea de mică.

Dacă oamenii lucreaza „la negru” ori nu sunt angajaţi cu contracte, atunci să se intervină cu amenzi. Dacă nici aşa nu se ajunge la o rezolvare, atunci patronatelor să le fie suspendate certificatele de funcţionare pe o perioadă nedeterminată, până când toţi angajaţii vor fi în regula.

Crezi că datorită soluţiei propuse de tine s-ar închide numeroase publicaţii sau pur şi simplu ar intra mai puţini bani în buzunarele proprietarilor de instiţuii media?

Nu vrea nimeni ca unii patroni să meargă pe pierdere ori ca unele publicaţii să se închidă, ci să se respecte legea. Mi-aş dori ca directorii să fie mai corecţi faţă de oamenii fără de care nu ar trai, iar statul să le asigure acest sprijin, să le dea o mână de ajutor. Vreau legi care sa fie respectate, dar în primul rând vreau legi, nu fraze compuse între orele de somn ale deputaţilor. “Întăriţi-vă statul, domnilor!” (Sorin Ovidiu Vantu).

Având in vedere, însă, realitatea, care ar fi mesajul tău pentru jurnaliştii  debutanţi?

Să aibă încredere în ei. Să se gândească de două ori înainte dacă întradevăr vor să ajungă să lucreze în acest domeniu, deoarece cu greu te mai poţi dezlipi de el. Jurnalismul însemnă o lume a cuvintelor. Sunt de părere că orice lucru din cele care ne înconjoară poate fi transformat în cuvinte, însă presa înseamnă mai mult decât poezie, poveşti sau naraţiune.

Nu eu trebuie să transmit un mesaj, ci mesajul îl vor transmite ei de-a lungul carierei, o dată cu fiecare articol, reportaj sau ştire compusă. Aştept ca fiecare dintre cei ce aleg această meserie să găsească răspunsul la orice întrebare îşi pun de-a lungul carierei.

Citeste si:

• Secretul pe care nu-l mai pot pastra: de ce am ales si continui sa fac presa (16)
• Jurnalistul viitorului (6)
• Mass-media si nevoia acuta de… online (8)
• Despre autor (13)
• “Sincron”. Prima mea expozitie foto. Online (15)