Povestea unui gand
La varsta de 6 ani, construiam castele de nisip, orase si strazi in care ma jucam cu masinile de jucarie impreuna cu prietenii mei care acum, dupa 15 ani, sunt dusi. Pe undeva, departe, incat doar internetul ne mai leaga sau un telefon la cateva luni departare. Ne certam pentru culorile jucariilor si pentru partea fiecaruia din gramada de nisip. Cel mai frumos era vara, cand mergeam impreuna la scaldat, asta cam pe la varsta de 13 ani, daca-mi aduc bine aminte, cand am invatat sa inot. Plecam de acasa spunandu-le parintilor mei ca merg sa ma plimb cu bicicleta. Stateam ore intregi in apa, ne cautam uneori o plaja secreta pe care sa o decoram cu obiectele deosebite gasite in jur, in natura. Ma intorceam acasa cu slipul ud si fugeam repede, pe furis, la mine in camera, schimbandu-ma si ascunzand slipul, asa ud cum era.
Parca era ieri. Parca mai simt mirosul copilariei frumos colorata de lucruri atat de marunte pentru mine atunci. Copilarie care acum ma face sa zambesc, ori de cate ori ma gandesc la ea, la trecut, la momentele in care aveam atatea secrete fata de parinti, iar acum intrebandu-ma de ce. Pe vremea aceea, aveam probabil unele retineri fata de ei, desi ii simteam mereu alaturi de mine. Pana la urma, erau alegerile mele, ori ca faceam un lucru, ori ca faceam 10 intr-o zi. Sunt sigur ca nu ar fi avut nimic impotriva daca le-as fi spus ca merg la scaldat, deoarece stiau bine ca am invatat sa inot. Sunt sigur ca ar fi fost tare fericiti daca le-as fi spus cand am sarutat prima fata. Ar fi fost intelegatori daca le-as fi spus ca am luat si nota 1 in liceu, pentru copiat. Cred ca, prin acestea, si-ar fi retrait si ei tineretea si le-ar fi crescut inima vazand in mine acel om pe care ei l-au crescut si l-au invatat sa aleaga intre bine si rau.
In liceu m-am apucat si de fumat, lucru pe care il regret uneori, deoarece si acum am acest viciu, desi nu-mi pot explica de ce nu pot renunta la el. Sunt sigur ca as putea, desi nu o fac. Tot atunci erau si zilele in care imi ascundeam pachetul de tigari in dulap, intre haine. Se intampla uneori ca mama sa dea de el, atunci cand imi aseza hainele in dulap dupa ce le aducea de la spalat. Gaseam mereu explicatii, dar nu cu ajutorul acestora evitam certurile pe care sincer, le-as fi meritat. De ce imi pot da seama acum e faptul ca ai mei mereu au stiut si ca merg la scaldat, si ca fumam, si ca ascundeam uneori cate-o nota. Si mereu au inteles pentru ca vroiau sa o faca. Nu am avut niciodata acei parinti cicalitori sau obraznici, care, impotriva vointei lor, sa imi traga o palma sau un picior in fund dintr-un motiv prin care m-ar fi facut sa imi deschid mai bine ochii.
Cate chefuri au mai fost si in liceu… nopti intregi nedormite, chefuri care durau uneori o saptamana la fel si fel de vile sau cabane, sau pur si simplu chefuri de weekend. Era perioada in care reuseam sa ma indragostesc mai mereu, desi nu planuiam sa am pe cineva. Au fost momentele in care am simtit pentru prima data fluturasi in stomac si mi-am descoperit sentimentele de care uneori mi-e dor.
De ce m-am indragostit cu adevarat erau vacantele de vara, din timpul liceului. Ma trezeam mereu la amiaza, fugeam rapid la strand si spre seara alergam catre casa, cu o foame de lup care ma impingea cu o viteza tot mai mare. Seara continuam formidabila zi, iesind la cate o bere sau la un suc, ori pur si simplu la cate o plimbare prin oras, uneori lenevind pe banca din parcul in care am copilarit veri intregi.
Planuri cu scoala nu au fost. Prin ce am trecut eu a fost putin cam “sacadat”, astfel incat, in generala, iubeam limba romana si imi incercam sa evit matematica. In liceu am ajuns sa ma regasesc in clasa cu profil de matematica-informatica, asta din cauza informaticii, pe vremea aceea calculatorul fiind elementul central. Dar iubirea pentru limba romana, pentru gramatica si literatura nu a luat sfarsit, astfel ajungand acum sa ma regasesc la o facultate cu profil jurnalistic, domeniu pe care incep sa il ador, sau daca nu, pur si simplu, sa imi placa atat de mult incat sa pot spune ca mi-am regasit vechea fericire.
Ajungand aici, privesc inapoi si imi doresc sa fi putut sa intorc mana, sa apuc ce pot. Desi stiu ca e imposibil asa ceva, am luat doar amintirile si imi propun sa le duc cu mine pana in acel loc in care pot naufragia pentru totdeauna. Eu, lumea mea si amintirile mele.
Ma vad acum, aici in Cluj, mergand zi de zi intr-o redactie, locuind intr-un apartament de 2 camere cu inca 3 prieteni si ma intreb unde e castelul meu de nisip, masinile de jucarie, plaja secreta si parintii cu care mereu traiam momente fericite sau clipe in care ascundeam unele lucruri de ei. Mi-e dor si de chefurile din vacanta de vara, de mersul la strand zi de zi si de serile petrecute in acel parc pe care il umpleam cu coji de seminte si povesteam pana la ore tarzii.
Privesc zambind in trecut si imi doresc ca, poate candva, sa ma intorc de unde am pornit, crescand, evoluand si imbatranind in acelasi timp. Acea plaja, acele castele, acei parinti… acele fericiri…
Asezandu-mi amintirile in fata, creez un zambet ca-n trecut. Si-mi spun ca ori pe partea stanga, ori pe partea dreapta a strazii… tot inainte merg.
Citeste si:
Poti urmari comentariile la aceasta postare prin RSS 2.0. Adauga un comentariu mai jos sau printr-un trackback de pe site-ul tau.
Sincer … foarte frumos , mi`au dat lacrimile , aducandu`mi aminte si eu de trecut , mai ales de banca aceea din parc , unde stateam o gramada … mancam seminte , beam bere … povesteam … fumam … radeam … a fost ceva uimitor , de care sincer incepe sa`mi fie dor … chiar daca unele lucruri din copilarie incerc sa le uit si nu pot , dar de aceea gandul tot imi zboara acolo , la acele vremuri frumoase , oricum frumoase ganduri … frumoase amintiri , merci ca m`ai facut sa`mi retraiesc “copilaria” prin ochii tai … Merci ! ai grija de tine in continuare !
“Si-mi spun ca ori pe partea stanga, ori pe partea dreapta a strazii… tot inainte merg.”
– de acord cu tine, dar ai grija pe cine alegi sa te insoteasca in drumul ala al tau, asta pentru ca unii oamenii e rai, rai, rai rau de tot:-(
“De ce imi pot da seama acum e faptul ca ai mei mereu au stiut si ca merg la scaldat, si ca fumam, si ca ascundeam uneori cate-o nota.”
– ma amuza amintirea asta a ta, pentru ca si in cazul meu a fost la fel. maica-mea stia TOT (si bune si rele) despre mine, desi eu nu ii povesteasteam nimic. din fericire, am avut si am cea mai intelegatoare mama din lume.
da…si pe mine m`a atins….sincer. foarte frumoasa destainuire sa spun asa…si viata e facuta (CreD) sa o traim prin lucrurile kre ne sunt dragi: scris, imaginat, creat, plimbandu`ne, iubind..mai ales iubind..iubind viata..copilaria, culorile care ne inconjurau sub forma de coloane….cercuri si unde…care ne lasau gust de capsuni si altele…frumos..m`ai facut sa ma gandesc si la ceea ce am avut si eu..pana acum..:) mersi.