Oftatul dintre ani al unei copilarii apuse
Sfarsitul iernii anului 2006 si inceputul iernii anului 2007 m-au prins in acelasi loc. Insa, ciudat, in anul de dinainte fara zapada, iar in cel urmator plin de omat.
Era o zi de sambata, cand ma stresam sa imi pun in bagaj toate lucrurile de care am nevoie la Baisoara (mai exact langa statiune), locul in care un coleg m-a invitat sa imi petrec trecerea dintre ani. Se facuse repede seara, bagajul astepta langa usa o calatorie scurta, dar plina de peripetii. In acea noapte nu am putut sa dorm. Nu stiu de ce. Am incercat sa atipesc, insa cand am deschis ochii era deja 6.30. In 2 ore urma sa ma intalnesc cu restul colegilor si am decis ca nu mai are rost sa ma chinui sa adorm. Trecand peste cele cateva ore petrecute in supermarket si pe drum, am dat peste un peisaj pitoresc de la maginea unui munte. Sunete, atat cat era nevoie. Galagie, cea facuta de cainii din satul de la poalele muntelui. Miros, foarte placut. Am descarcat bagajele in drum, la capatul ulitei, care traversa un satuc de circa 30 de case. In timp ce unii parcau masinile in curtea unui localnic, restul asteptau “omul cu transportul”.
Am ramas placut impresionat cand am vazut o caruta veche, trasa de 2 boi, coborand spre noi. M-am simtit dintr-o data detasat de tot ce era nou, de tot ce insemna viata “high-tech”, de trafic, de masini, de oameni incruntati care nu stiu sa spuna “pardon” cand te lovesc atunci cand incearca sa te depaseasca pe trotuar, de cluburi, de muzica data la maxim etc. Simteam ca am devenit dintr-o data un om nou, care o ia de la inceput sau care, involuntar, are sa traiasca, pentru 4 zile, in pustietate. Urma sa fie frumos, mai ales ca acea cabana in care am fost cazati era aproape in varful muntelui. Am urcat pe un drum serpuit, am incercat sa scurtam, catarandu-ne pe pante de 50 de grade, urmand ca, dupa circa o ora, sa ajungem sus. Uzi leoarca. Ce am vazut de pe prispa cabanei a continuat sa ma faca sa cred ca intradevar sunt un om nou…
… un lac de ceata care s-a lasat deasupra satului. O patura alba care, la prima vedere, dadea impresi ca privesti un lac neatins intr-o zi innorata. Atata doar ca crestele celorlalti munti nu se oglindeau in “apa” acestui lac. Dintr-o data, o raza de soare se chinuie sa iasa din crengile unui copac apus de luni intregi. Ramurile rare pe care acesta le mai avea erau indreptate in directia vantului, realziand parca portretul unei fete fara chip, cu parul in vant. Zapada nu era, chiar simtindu-se uneori mirosul ierbii ingalbenite, care a mai ramas pe partea estica a muntelui. Din varf, noaptea, se putea observa uneori lumina Clujului, care se vedea si din acele departari. Dar nu vroiam sa imi amintesc de oras, imi placea asa cum eram, un om nou, admirand natura si peisajele in zori.
Ne simteam ca la iarba verde, pe terasa, cu beri pe masa din curte, uneori si cate un pahar de vin fiert ori o tigara. Noaptea, cand se lasa frigul, ne retrageam inauntru si povesteam ori faceam anumite glume. Seara Revelionului a sosit repede, nu am ciocnit, fiindca aveam pahare de plastic, insa ne-am luat in brate, am aprins artificii si am zambit. A fost seara in care a inceput sa ninga. Fulgi mari, grei si plini de zapada acopereau rapid galbenul expirat al firelor de iarba. Chiar si in a doua zi ne-am bucurat, mai mult sau mai putin, de zapada. Dar am ramas cu un sentiment placut cand mi-am amintit ca, in trecut, eram un copil care impingea o sanie pe ulite, care patina pe gheata unei vai si care schia pe un deal atat de scurt incat nici nu puteai simti adevarata placere de a fi pe schiuri.
Raceala m-a retinut din a ma umple si eu de zapada, m-am trezit dimineata cu gatul umflat si cu o durere de cap. In schimb, am facut poze. Unul dintre colegi m-a luat totusi pe sus si m-a aruncat in zapada. Nu am avut ce sa ii reprosez, chiar imi doream si eu sa simt zapada rece care-mi intra dupa gat ori acele momente de “frecat” cu zapada, care, de ani buni, mi-au ramas doar in minte. Restul… s-au bulgarit o ora intreaga. 3 contra 1 ori fiecare pentru el, zapada sarea in toate partile. Am ras mult, aveam impresia ca sunt un batran, scapat din azil, care a gasit cateva clipe de fericire undeva departe de populatie. Dar nu, inca eram acel tanar care isi amintea cu drag povestea primilor fulgi dintr-o iarna asteptata cu sufletul la gura.
In ultima seara am ridicat un imens foc de tabara, in jurul caruia am stat ore intregi. In fata focului, langa ceaunul cu vin fiert, ascultand muzica folk si un sunet linistitor de chitara. Cineva stia sa faca si asta si a fost foarte potrivit. Am ascultat si povestea “vecinului” care se credea ucigas in serie, astfel, in urma cu cativa ani, obisnuind sa se apropie noaptea de cabana, cu o cagula pe fata si un cutit in mana. Ascuns in tufisuri nici nu se misca, fiind multe cazurile in care tinerii care au petrecut acolo au venit speriati de la toaleta spunand ca afara e un ucigas. Insa, dupa cativa ani, povestea a apus. Am aflat ca, in cele din urma, umilul “ucigas in serie” s-a casatorit. Probabil are si copii… la fel de jucausi.
Astfel, timp de 4 zile, nu am uitat nimic. Ci doar mi-am amintit ca oriunde as fi, oriunde as merge si oricate as face, in sinea mea raman un copil. Unul care zambeste atunci cand e impresionat de frumusetea rara, care a mai ramas, din imaginea unei clipe naturale. Nu am fost multi, dar pentru un timp ne-am reintors acolo de unde am plecat majoritatea acum doua decenii. M-am regasit in multe din aceste amintiri vii, retraite in acele zile de la sfarsitul lui 2006 si inceputul lui 2007.
Un lucru am uitat insa sa-l fac… sa-i spun copilariei mele “Ramas bun”. Dar, desi credeam ca a apus de mult, in unele locuri simple inca ma mai simt copil.
Citeste si:
Poti urmari comentariile la aceasta postare prin RSS 2.0. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.
foarte frumos…m`a emotionat 8->..si memorabile amintiri. greu mai aduni cate una..:)un an nou fericit
multumesc. an nou fericit si tie